//
acum citeşti:
Antropologie, Gândire raţională

Către originile fenomenului religios – partea a II-a

Fundal pentru postarea de astăzi: Sephiroth – „Now Night Her Course Began”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

cave-painting

Trebuie specificat încă din capul locului faptul că religia este un fenomen de-o complexitate uluitoare, cu origini ce încă ascund o întreagă serie de necunoscute, așa că mica noastră incursiune va lasă cu siguranță un număr însemnat de semne de întrebare. De asemenea, ar trebui să fie limpede faptul că avem de-a face cu un fenomen multifațetat și care nu se constituie nicidecum ca un monobloc. Religiile, deși prezente într-un evantai de mituri ale originii, tabuuri, rituri, ș.a., care le fac să pară extrem de diferite la o simplă analiză comparativă au, toate, fără excepție, aceeași origine: psihicul uman (și preuman). Aflându-ne față în față cu un domeniu care are de-a face cu vremuri ce se pierd undeva în negura timpului, care nu permite testări directe, experimente controlate sau un alt spectru de metodologii sofisticate, este firesc că speculația să devină o unealtă în sine, una căreia trebuie să-i îngăduim un rol aparte. Deocamdată ăsta-i compromisul major pe care suntem împinși să-l acceptăm. Mai târziu, când probabil vor există și alte mijloace de abordare – ceva mai bine ancorate în realitate, să spunem – lucrurile vor sta altfel. Odată zdruncinat tabuul ce îngrădea religiile până de curând, cel care le-a asigurat un statut special, ca un soi de arii protejate, avem pe masa de lucru un puzzle tot mai complet (din elemente provenite din tot mai multe direcții), care oferă astăzi o imagine de ansamblu tot mai coerentă. Religia, ca întreg, pare a se naște la confluența voinței omenești cu “legile hazardului social”. Ea este clar supusă factorilor evolutivi, pentru că ține de-o evidentă evoluție culturală, cu tot ce presupune asta, dar doar o parte din ceea ce numim noi religie se leagă direct de lumea plasmuirii, doar o parte conține viu elementul invenție, cealaltă, cea mai însemnată și totodată cea care merită disecată pe de-a-ntregul, cea cu adevărat interesantă, de altfel, ține de-o dinamică naturală aparte, de mecanisme extrem de complexe greu de intuit sau descusut.

În prima parte a articolului am accentuat ideea că religia trebuie privită drept un fenomen natural, că ar trebui să ne raportăm la ea ca la ceva ce ia naștere la un moment dat într-o populație de ființe dacă acestea întrunesc anumite condiții speciale: existența conștiinței de sine, o oareșce capacitate de abstractizare, de operare cu simboluri, precum și, foarte important, existența unei trăiri a continuității. Date fiind toate acestea, probabil că-i doar o chestiune de timp până ce ființele înzestrate astfel vor da viață superstitiei, lumii spiritelor (bune, rele sau ambivalente [și care sălăşluiesc într-un tărâm paralel, ascuns ochilor)], dualismului suflet-corp și, mai departe, mai târziu, ca expresie finală, ideilor de natură religioasă. Experiențele Homo sapiens-ului arhaic sau cele ale strămoșilor săi, experiențele din primii zori ai umanității, nu cred că aveau cum să ia o cu totul altă turnură într-o lume ca cea pe care o cunoaștem cu toții, care abundă în fenomene naturale stranii pentru o minte încă netrecută prin tumultul ideilor lumii moderne. Astrii (supuși mișcării pe bolta cerească), fulgere, cutremure, foc, boală sau moarte – toate acestea trebuie să fi impresionat peste măsură. Experiență morții, cu tot ce presupune ea, a fost cu siguranță una crucială, poate chiar cea mai importantă în anumite privințe, după cum am arătat deja. Am mai menționat, de asemenea, ținutul viselor, care nu-i exclus să fi cântărit semnificativ la ființarea modelului dualist; visul e posibil să fi fost privit și el drept o poartă către un alt plan al existenței, inaccesibil simțurilor, către un “tărâm de apoi”. Faptul că noi, oamenii, avem capacitatea această de a înțelege atât de bine fragilitatea vieții, ideea că avem cu toții un sfârșit, că totul va ajunge să se năruie mai devreme sau mai târziu, că ne îndreptăm cu toții spre țărână, a condus cu siguranță la o serie de întrebări pentru care trebuiau găsite negreșit răspunsuri, iar răspunsurile pe care le puteau da oamenii aceia, în timpurile acelea, nu puteau fi decât de-o manieră intuitivă, axată în jurul unei gândiri în care imaginația, analogiile, similitudinile și coincidențele, componente ale așa-zisei gândiri magice, trebuie să fi jucat un rol foarte însemnat. Ca animale predispuse să găsească pattern-uri în natură, să vadă agenți oriunde există o dinamică anume, ca ființe a căror creativitate este fără precedent în istoria viului, oamenii au născocit și și-au spus unii altora povești despre origini, supraviețuirea morții sau lumi mai bune. Fiind vorba de copilăria umanității, de niște vremuri în care oamenilor le lipseau anumite pârghii ale ințelegerii, toate întrebările lor aveau să primească doar roade ale imaginației și fricii de necunoscut, pentru că adevăratele răspunsuri, sau măcar o parte din ele, mai aveau de așteptat milenii bune pentru a ieși la rampă.

Odată cu formele tot mai înalte de conștiința, odată cu evoluția inteligenței în ansamblul său, inventarea unui alt plan al existenței este tot mai strâns legată de răspunsurile la întrebările existențiale care inevitabil aveau să se ivească în mințile primilor oameni (sigur, nu există niște primi oameni în adevăratul sens al cuvântului). Probabil că aceștia au căutat să-și explice natura suferinței, absurdul suferinței nejustificate, sfârșind astfel prin a concepe un soi de model al compensației într-o altă dimensiune, într-o altă formă de existența, de vreme ce această se sfârșește în cele din urmă (de multe ori urat, în vreme ce nedreptățile de tot felul rămân nepedepsite). Suferința crâncenă, bolile oribile, accidentările care mutilează pe viață, mizeria, sărăcia lucie, nedreptatea strigătoare la cer sau inegalitatea (mai tarziu, odată cu stratificarea socială) – toate acestea au servit drept justificări, probabil. Dacă în forma aceasta (fizică) am avut doar de suferit (spre deosebire de alții), poate că, pe undeva, “nu este totul pierdut”, sau “n-a fost în zadar”, mi-aș putea spune, în sensul că după ce voi trece în neființă toate nedreptățile și suferința de care am avut parte vor fi compensate într-un fel sau altul (prin vointa cuiva sau a ceva sau, pur și simplu, pentru că așa este construit Univerul, cu „rotițe și angranaje” care îndreaptă lucrurile pentru ființele vii, care dispun de simțuri la fel de vii). Mai târziu, din gândirea asta avea să se dezvolte modelul unor locuri ale fericirii sau suferinței eterne (edenul și infernul), oferindu-i-se fiecăruia după cum “și-a așternut” aici: răsplata binemeritată pentru o viață dusă în conformitate cu învățăturile textelor religioase sau, din contră, pedeapsa pentru fărădelegi și neascultare, locul pierzaniei, al suferinței fără de sfârșit.

O viziune similară cu gândurile de mai sus găsim și la Sam Harris, neurosavant și filosof, cunoscut mai degrabă pentru pozițiile sale anti-religie. Într-o reducere a religiei la nucleul sau cel mai dur, acesta numește religia “știință eșuată” (într-un clip din seria Big Think), și anume discursul pe care-l avea omenirea atunci când absolut toate cauzele Universului erau opace, când absolut tot ce ne incojura reprezenta o mare de necunoscute: nu știam de ce suntem aici, nu știam cum se împrăștie bolile sau ce sunt bolile, nu știam de ce unii oameni mureau foarte devreme, unii chiar la naștere, în vreme ce alții prosperau până la adânci bătrâneți, nu știam nici ce cauzează furtunile și nici ce face ca recoltele să fie slabe în anumiți ani, că să-l parafrazez pe Harris. Toate acestea dau de înțeles că religia are și o latură cât se poate de pragmatică, de unde și comparația sau asocierea cu știința, cu cunoașterea în general: prin toate demersurile sale religioase, omul primitiv dorea să obțină niște foloase, să găsească soluții la problemele cu care se confrunta în viața sa de zi cu zi. Religia devine astfel o unealtă. Necunoscând nimic din lumea legilor fizicii, omul paleolitic opune naturalismului supranaturalismul, mecanismelor și fenomenelor oarbe din natură agenți cu capricii și voință, capabili să intervină în favoarea sau defavoarea sa; spirite cărora le poate fi câștigat respectul ori, prin neascultare, mâniate. Pe același mecanism apar și sacrificiile rituale, atât de larg răspândite în alte vremuri (mai ales la azteci, care sacrificau oameni pe bandă rulantă dintr-o serie întreagă de motive). Ele reprezintă o consecință directă a credinței în existența entităților capabile de intervenție directă în viața omului. Zeitățile puteau fi imbunate (pentru recolte mai bune, spre exemplu) doar dacă societatea, clanul sau tribul sufereau o pierdere, dacă se plătea un preț (în unele situații prețul constând în vărsarea de sânge, în suferința fizică a cuiva anume, care suferea cumva in numele comunității din care făcea parte).

Dincolo de toate aceste forțe exterioare, pe care n-a avut cum să le abordeze de pe poziții raționale și asupra cărora ajunge în cele din urmă să-și proiecteaze propriul mod de a gândi sau propriile trăiri sufletești, personificându-le, omul paleolitic a realizat faptul că viața sa mai este guvernată și de anumite forțe ce țin de universul său interioar, asupra cărora nu are chiar un control absolut, pe care le percepe ca fiind întrucâtva intruzive și pe care, printr-un soi de disociere bizară, s-a văzut nevoit să le interpreteze ca având și ele un soi de conștientă a lor, o voință separată de cea proprie. Vorbim aici de instincte, de ceea ce psihanaliza numește inconștient (locul pulsiunilor de tot felul, sediul drive-urilor primare), de paleta negativă a stărilor afective extreme (furia oarbă; ura pătimașă; anxietatea; dorințele mistuitoare care întunecă judecată; gândurile obsesive). Cu toate aceste forțe va trebui să cadă la pace într-un fel sau altul, va trebui să caute să le domine sau manipuleze, să sleiască de putere forța lor capabilă sa-l sfârtece sufletește, astfel că demersurile sale religioase servesc, desigur, și acestui scop (sau în primul rând acestui scop) – toate acestea reprezentând un mijloc prin care raportul acesta de forțe interioare ajunge la un echilibru. De aici până la ideea posesiunii de către un spirit malefic, care persistă și în zilele noastre, după cum bine știm, nu mai este decât un pas; mai ales dacă adăugăm aici întreaga paleta de tulburări psihiatrice și neurologice, precum schizofrenia sau crizele epileptice, care au ajuns înțelese în termeni medicali, atât cât s-a putut, abia foarte târziu, odată cu emanciparea științei.

În cea mai controversată dintre lucrările sale, The God Delusion (2006), biologul evoluționist Richard Dawkins îl descrie pe Dumnezeul Vechiului Testament în termeni cum nu se poate mai duri: megaloman, rasist, misogin, homofob, gelos, răzbunător, obsedat de deținerea controlului, ș.a., catalogându-l, din aceste motive, drept cel mai neplăcut personaj din intreaga ficțiune. Studiindu-l pe Dumnezeu așa cum reiese el din istoria scrisă, sfârșim prin a ne studia, de fapt, pe noi înșine – ne așezăm în fața unei oglinzi pentru a beneficia de acces nemijlocit la imaginea nealterată a naturii umane, la toate acele chestiuni inacceptabile pentru rațiune și conștiința, izvorâte din cele mai umbrite colțuri ale inconștientului. Reprezentând o proiecție a minții umane, rodul unei creații pentru care singura sursă de inspirație a reprezentat-o însuși omul, ființă imperfectă, cu foarte bune, dar și cu tot atât de multe rele, lucrurile nu puteau sta altfel. De altfel, cei care astăzi asociază aproape instinctiv religia și ideea de Dumnezeu cu iubirea și bunătatea absolute, crezând, probabil, că oamenii au gândit în mod similar încă din cele mai vechi timpuri, se află într-o mare eroare. Realitatea necosmetizată e că mare parte din ce a însemnat religia de-a lungul mileniilor s-a legat, la o scară mai mică sau mai mare, de sacrificiile rituale în care unii oameni erau ciopârțiți în toate felurile imaginabile pentru a ne pune bine cu forțele nevăzute deja amintite. Pentru a-i incropi un portret și mai dezolant, putem aminti aici și de antropofagie care, la fel, nu este nici ea străină de religie (canibalismul ritualic). Abia ceva mai târziu, odată cu Noul Testament, psihologia specifică tribalismului pierde teren și Divinitatea ajune modelată mai degrabă după idealurile noastre umane. Așadar, folosindu-și izvorul nesecat de creativitate, specia noastră și-a sedimentat în mentalul colectiv toate aceste idei, cristalizandu-le tot mai bine de-a lungul timpului; omul practic construind în afara sa, prin religie și artă (care s-au intersectat tot mai mult, desigur), ceea ce se afla, zăvorât bine, înăuntrul său.

Dar mai bine să revenim la credinciosul nostru ipotetic (modern) de la începutul primei părți a acestui articol, cel pus în față multitudinii de religii (să le spunem tribale), ce-i par acestuia atât de diferite, de bizare sau realmente stupide prin comparație cu “propria credință”, pe care o consideră singura adevărată și față de care și-a tocit orice formă de spirit critic, am putea adăuga. Cu ce se deosebește religia sa, să-i spunem creștinism, de cea a unor vânători-culegători contemporani? Am menționat în primul articol, cât și în introducerea acestuia, ideea de evoluție culturală, despre care am spus că are și ea o dinamică aparte și niște legi proprii. Ei bine, o primă mare diferență, poate chiar cea mai semnificativă, ar fi faptul că religia X (cea a aborigenului australian, să zicem) nu și-a făcut apariția într-una dintre acele societăți cărora li s-a oferit marea șansă de-a scrie istoria – aceasta nebeneficiind, din acest punct de vedere, de “rafinarea” de care s-au bucurat cele apărute în culturi care au reușit să se extindă, să domine (și astfel să dăinuie peste timp). Pe principiul, „istoria o scriu învingătorii”, oare ce-ar fi însemnat creștinismul dacă nu și-ar fi făcut apariția într-un ținut controlat de romani, al căror imperiu a fost unul dintre cele mai întinse și puternice, ne-am putea întreba. Sau ce-ar fi însemnat această religie, pe plan mondial, dacă împăratul Constantin cel Mare n-ar fi înlăturat prigoana îndreptată împotriva creștinilor (prin Edictul de la Milano, din 313 A.D.), care erau constrânși să-și oficieze ceremoniile prin grote sau tot felul de alte locuri ascunse – să luăm aminte la persecuțiile la care au fost supuși pe vremea lui Dioclețian. Ca o paranteză: când scriu rândurile astea îmi vin în minte scene din filmul Silence, în regia lui Martin Scorsese, care vorbește, de această dată, despre persecuțiile creștinilor catolici poposiți într-o japonie feudală (și ei nevoiți să se ascundă și să suporte tot felul de torturi fizice și psihice în numele credinței). Numele filmului face trimitere la absența și tăcerea lui Dumenezeu în toate momentele de agonie prin care erau nevoiți să treacă acei creștini, la martiriul acelor apostoli. Dintr-un complex de factori, această religie acolo n-a prins rădăcini – unul dintre acești factori fiind tocmai această persecuție. Este posibil ca în lipsa acelei măsuri administrative, poate nu foarte însemnată la momentul respectiv, lumea noastră de astăzi, așa cum o cunoaștem cu toții, ar fi cunoscut o cu totul și cu totul altă soartă. Nu poate nega nimeni faptul că religia creștină, prin influența sa majoră pe toate planurile, n-ar fi schimbat cursul istoriei. Așadar, fie că vorbim de sabie, de simple măsuri administrative, de ambiții nemărginite ori pur și simplu de conjuncturi favorabile, unele societăți reușesc performanța de a se impune în fața altora, de a le domina – deci de a-și consolida, perpetua și transmite mai departe întregul bagaj cultural, din care parte mai mult decât însemnată o reprezintă țesătura de credințe, superstiții, obiceiuri (care de multe ori sunt chiar factorii mobilizatori).

O altă diferența, cu impact greu de cuantificat, vine din faptul că nu toate ideile religioase par să se nască egale. Că religiile sunt și ele supuse unor evoluții (parțial dirijate, parțial nedirijate, după cum am mai spus) nu cred că mai pune nimeni la îndoială. Interesant pentru noi aici este și conceptul de memă, termen propus de Richard Dawkins în lucrarea sa de căpătai, Gena egoistă, care este definit ca reprezentând echivalentul cultural al genei din biologie, care poate fi aici o informație, o idee, un obicei sau orice altceva și care dispune de capabilitatea de replicare, multiplicare, de a circula, prin imitație, de la o minte la alta, de la un creier la altul. Astfel, în ‘lupta lor pentru supraviețuire’, pentru un loc în mințile cât mai multor oameni, unele religii, care din perspectiva aceasta reprezintă niște complexe memetice, ajung să dobândească exact acele elemente esențiale care se mulează cel mai bine pe nevoile umane sau pe temerile recurente, care le pot asigura acestora supraviețuirea pe o perioada nedeterminată. Cu alte cuvinte, aceste elemente le fac să devină virale, le imprimă calitatea de a circula cu ușurință de la o persoană la alta. Religiile mari (cu un număr mare de adepți), ajunse parte integrată a unor societăți, ce le conferă acestora parte însemnată din identitate, au astfel de elemente. Spre exemplu, una din cheile succesului în cazul creștinismului (sau al altor religii mari) constă în faptul că oferă promisiuni – alungă promisiunile din creștinism, alungă răsplata paradisului (locul unei fericiri perpetue, unde nu mai există nici un fel de suferință), mântuirea, așa-zisele minuni legate de vindecări imposibile pe cale medicală, și capacitatea sa virală va ajunge drastic diminuată. Odată șterse cu buretele toate promisiunile din panoplia sa, creștinismul aproape că nu mai rămâne cu nimic (de oferit). Dincolo de elementul rasplată, există, desigur, și o motivație care are la temelie teama. Experiența ne-a arătat că de cele mai multe ori drive-ul care împinge credinciosul către acte de caritate sau către orice fel de comportament religios, considerat pe placul Divinității, provine mai degrabă din împletitura “cersirii de beneficii” (sănătate, noroc, avere, ș.a.) cu teama de a nu-și atrage necazuri prin neascultare, de a nu cădea în dizgrația Divinității. Sau, altfel spus, după cum se exprimă unii, de a nu-și întoarce Dumnezeu fața de la ei. În cazul în care teama nu este legată de pedepsirea directă de către Divinitate, intervine o teamă indirectă, de această dată de Diavol, care, în lipsa protecției divine, ar avea cale liberă. Nu suntem nici aici departe de modul de gândire al omului primitiv, amintit ceva mai devreme. De altfel, că unora le convine sau nu, această condiționare prin răsplată și pedeapsă reprezintă însăși esența moralei de sorginte religioasă. Din punctul ăsta de vedere, am zice că necredinciosul care face bine necondiționat, știind că gestul sau nu-i va aduce nimic mai mult decât o pură satisfacție emoțională, este mai de apreciat comparativ cu credinciosul care oferă celorlalți de pomană pentru a “strânge comori în cer” sau, pur și simplu, pentru că acesta ar fi obiceiul creștinesc (mai cu seama în anumite zile ale calendarul ortodox).

confession

Date fiind aceste aspecte, aș zice că putem privi religia drept un soi de cârjă morală, privită aici într-un dublu sens: pe de-o parte ca mecanism intrinsesc prin care este oferită “protezare” moralei acolo unde n-ar funcționa prea bine (autonom) dacă n-ar există un cadru, un ax (acel fac bine pentru a fi răsplătit și/sau pentru a evita o eventuală pedeapsă, pe de alta ca punct de sprijin menit a alunga suferința, cu rol de consolare, precum în cazul acelei mame care și-a pierdut unicul copil într-un accident teribil, pe lumina ochilor săi, și care găsește în învățăturile credinței o justificare tainică pentru marea sa pierdere, care altfel ar fi percepută ca fiind mult prea traumatizantă. Crezute cu tărie, gânduri precum “așa a vrut Dumenzeu să fie” sau “acolo unde e acum, îi este mai bine”, au cu siguranță puterea de a mai ridica de pe umeri ceva din povara suferinței atunci când cineva se află într-o astfel de situație dramatică. Iluzia protecției, pe care religia adesea o oferă, mai ales când omul n-are ce să-și reproșeze din punct de vedere moral, când consideră că s-a achitat de îndatoririle sale față de cultul pe care-l practică, nu este nici ea de neglijat pentru starea de bine generală a individului. Pentru că dispune de această putere de a oferi alinare când tot universul nostru pare a se prăbuși iremediabil, de a oferi mângâiere și speranță de mai bine într-o lume plină de necazuri, boală și mizerie, putem asemui religia și cu un soi de placebo. Ba mai mult, la nivel de societate ea reprezintă chiar o formă de psihoterapie colectivă – mai ales dată fiind coeziunea pe care o promovează adesea, veritabilul liant social întâlnit în comunitățile mici. Însăși spovedania reprezintă psihoterapie. Omenirea a intuit beneficiile spovedaniei, ca formă primară de “talking therapy”, cu mult înaintea apariției unui Freud. Prin actul spovedaniei ne descătușăm de povara secretelor sau a acelor fapte care ne macină, a celora care pot capăta caracter obsesional. În societățile tradiționale care nu oferă alternative, ea poate juca un rol mai mult sau mai puțin important în ameliorarea stărilor sufletești. Ca formă de psihoterapie primitivă, putem spune că religia indeplinește un rol în autoreglarea emoțională, iar ca formă de coerciție, prin care se caută revenirea la comportamentele dezirabile, pe placul societății, îndeplinește o funcție de autoreglare în general. Departe de mine gândul de a face aici apologia spovedaniei, ca alternativă super decentă la formele moderne de psihoterapie, cum ar fi CBT (cognitive behavioral therapy), care-i cam cea mai “evidence based”, sau că preamăresc meritele religiei în viața individului sau a societății, mai ales că este imposibil de trecut cu vederea faptul că de multe ori tocmai religia este aceea care născocește unele probleme, ca mai apoi tot ea să vină și să ne ofere și soluțiile. Sau pseudosoluțiile. De altfel, nimeni nu poate cuantifica răul sau binele izvorâte din religie, deși cu toții suntem în stare să discernem între acele lucruri care sunt cu siguranță rele și acelea care ar merită promovate atunci când ne aplecăm către scriptură. De aici ar trebui să reiasă și faptul că moralitatea o purtăm în noi, ca o consecință a evoluției societății în ansamblul său, ca o emancipare izvorâtă din lumea ideilor, ca aceasta, altfel spus, este deja cât se poate de bine închegată și face deja parte din fibra noastră atunci când analizăm texte religiose și decidem în legătură cu răul sau binele, și nu invers, cum afirmă cei care spun că de acolo ne-am extrage morala, că textele așa-zise sacre ar oferi singura cheie cu ajutorul căreia devenim cu adevărat morali în societate și că în lipsa acesteia, în lipsa cuvântului lui Dumnezeu, nimic nu ne-ar împiedica să săvârșim tot felul de atrocități. Acesta este și motivul pentru care trecem cu mare ușurință un fapt drept adevăr literal, iar un altul drept metaforă, alegorie (atunci când nu sună prea grozav). Chiar ar trebui să fim orbi să nu observăm că religia reprezintă adesea un factor retrograd, că de multe ori se pune zid în calea progresului de orice fel și că, dat fiind conservatorismul său, încurajează comportamente reprobabile, ca discriminarea pe criterii de gen sau de orientare sexuală. Dar poate cel mai mare păcat al sau este tribalismul, de care este impregnată până la saturație. În cuvintele lui Edward O. Wilson, entomolog la Harvard și părinte al sociobiologiei, care-i identifică și sursa: „Defectul lor profund omenesc este tribalismul. În geneza religiozității, forța instinctivă a tribalismului e mult mai puternică decât dorința de spiritualitate […] Din păcate, orice grup religios se definește în primul rând prin istoria creației sale, mitul supranatural care explică cum au apărut oamenii. Iar acest mit se află și în centrul tribalismului. Indiferent cât de blând, idealist sau subtil explicat este miezul credinței, el îi asigură pe membrii săi că Dumnezeu ii favorizează mai mult pe ei decât pe alții. Îi învață că membrii altor religii venerează divinități greșite, folosesc ritualuri eronate, urmează falși profeți și cred în istorii născocite ale creației„. Iar toate acestea știm bine ce consecințe au, pentru că istoria ne-a arătat-o de nenumărate ori. Crime în masă ca cele comise în fosta Iugoslavie (Srebrenica) au, desigur, și un substrat religios, etnicitatea nefiind decât cea care iese mai mult la suprafață. De altfel, lupta pentru putere, cea pe motive religioase și cea pe criterii etnice sunt aproape inseparabile, neexistând aici o linie foarte clară de demarcație. De asemenea, unele studii din sfera sociologiei au arătat cât se poate de limpede că există o evidență corelație negativă între nivelul de religiozitate al unei societăți și nivelul bunăstării, al civilizației întâlnite în acea societate. Indiferent de ce criterii am avea aici în vedere, statele cele mai înapoiate, în toată puterea cuvântului, sunt tocmai acelea în care religiozitatea se situează la cote maxime, în care religia este cat se poate de prezentă în viață individului. O teocrație nu-i cu nimic de preferat dacă o comparăm cu o autocrație seculară. Ambele sfârșesc prin a aduce mai mult sau mai puțină mizerie in viețile membrilor societății. Din păcate, ortodoxia nu stă deloc pe roze la acest capitol (dar vestea bună este că se poate și mai rău, mult mai rău). Cu toate acestea, este de asemenea imposibil de negat și faptul că religia aduce unele beneficii indivizilor, după cum am arătat deja. Defapt, ce am încercat eu, prin rândurile de mai sus, a fost doar să adaug încă o piesă la tot mozaicul de elemente care au făcut sau fac că religia să aibă in continuare suficientă aderență, un mai mult decât seducător “cântec de sirenă”.

Un alt aspect interesant al acestei evoluții amintite, care și el contribuie din plin la conservarea “status-quo-ului religios”, este și faptul că odată cu trecerea timpului, religiile (unele dintre ele, mai precis) au reușit să se imunizeze prin adoptarea unui nucleu de idei menite a înlătura încă din fașă șovăială: “crede și nu cerceta”; “cu cât crezi mai mult, chiar și în ciuda tuturor evidențelor, cu atât ești mai vrednic în credința ta”, sau “cea mai mare vicleniei a Diavolului e să te facă să crezi că el nu există”, care sunt suficiente, de cele mai multe ori, pentru a înlătura din minte germeni îndoielii, care sunt menite a genera teamă de îndoială. Chiar și Pariul lui Pascal poate fi introdus în categoria asta, pentru că îndeplinește o funcție oarecum similară. Urmând raționamentul lui Pascal, poți ajunge să consideri că cea mai logică alegere este credința în Dumnezeu, cu tot ce presupune asta, în ideea că n-ai nimic de pierdut dacă o faci și el nu există (cred că este limpede că lucrurile nu stau deloc așa), dar ai totul de pierdut dacă n-o faci și totuși se dovedește că el există (indiferent de cât de moral trăiești?). Nu întru în prea multe amănunte în legătură cu acest raționament, care este cât se poate de viciat. Amintesc, pentru amuzament, faptul că, pentru a-ti maximiza șansele de câștig (cine știe, poate într-un final se dovedește că ai mizat pe zeitatea nepotrivită) ar trebui să “ții pariul” asta cu cât mai multe zeități posibil. Pentru început va trebui să te documentezi temeinic, pentru că sunt cam multe, fiecare cu capriciile sale. Pe urmă, sigur, va trebui să pui și-n practică tot ce-ai învățat: deci să te tot rogi și s-o tot ții la foc automat cu tot soiul de ritualuri care mai de care – și asta din zorii zilei până ce apune soarele (la o așa miza, ar cam trebui să merite efortul). De asemenea, pariul presupune un Dumnezeu amputat de capacitatea de a citi gândurile și frământările interioare, incapabil să traducă adevăratele intenții ale celui care gândește așa (că ar putea să-l ducă de nas tocmai pe  creatorul Universului). Acesta, am zice noi, ajunge “să creadă”, sau decide să mimeze credința, mai degrabă din rațiuni egoiste, pentru un câștig cât se poate de concret (răsplata paradisului/evitarea infernului), nicidecum mănat de eu știu ce “idealuri sfinte” sau dintr-o dragoste nețărmurită pentru creație și Creator.

Și uite așa, ajungem la un alt spect interesant al religiei. Pentru a fi sinceri cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că nu doar condiționările amintite joacă un rol în credințele religioase (sau nu doar acelea). Există, desigur, și ceea ce s-ar putea chema “dragoste pentru Divinitate” sau pentru cele considerate sfinte. Ne putem ajuta aici de comparația cu pasiunile arzătoare pentru orice fel de domenii. Știm bine că oamenii se pot atașa emoțional de idei, de idealuri, ideologii, partide, sporturi, ș.a.m.d. Uneori acest atașament emoțional capătă valențe extreme. În ceea ce privește religia, venim cu o înclinație aproape biologică pentru a atașamentul emoțional și respectul față de tot ceea ce provine din sfera aceasta. Sigur, toate astea se învață, dar există ceva în noi care face că ele să prindă cu ușurință viață, există, altfel spus, un teren fertil pentru astfel de idei. Cu cât te afunzi mai mult într-un subiect, cu cât investești mai mult timp și energie într-un domeniu care poate ajunge să-ți guverneze viața și astfel să-ti dicteze world-view-ul, optica prin care privești către toate celelalte aspecte ale realității, cu atât acesta va fuziona mai mult cu nucleul tău cel mai intim, te va reprezenta, într-un cuvânt. În cazul religiei, vei pune un preț deosebit pe învățăturile scripturii care, crezând că reprezintă chiar porunca Divină, le vei considera desavarsite, infailibile și imuabile, deci mai mut decât demne de a fi venerate. Vei putea fi mișcat, poate chiar până la lacrimi, de tot ce ține de literatura religioasă, de faptele Sfinților Părinți, de locurile de pelerinaj, frumusețea lăcașurilor de cult pe care le vizitezi sau când contemplezi iconografia specifică cultului tău. Și, desigur, date fiind toate acestea, poate pe tine religia chiar te face să fii mai bun. Cum la fel de bine te poate face intolerant, rigid în gândire sau cu vederi de-a dreptul fundamentaliste. De la caz la caz, în funcție de factorii predispozanti care vin la pachet cu fiecare individ în parte.

aztec god

Cele mai multe dintre religii probabil că urmează o schemă simplă, de genul: “geneză” (care aproape niciodată nu este de sine stătătoare [adică să avem de-a face cu o maximă originalitate a ideilor], ci are la baza unele elemente existente deja la momentul respectiv în acel spațiu cultural) → moment de maximă popularitateextincție: pentru că acestea vor ajunge să se stingă automat (din lipsa de adepți) odată cu comunitățile care le-au adoptat/inventat. Nu cred să mai venereze nimeni astăzi pe Ra, Osiris, Anubis, Horus, Seth, Nusku, Tamuz, Shamash, Apollo, Artemis, Hades, Zeus, Huehueteotl, Quetzalcoatl sau Tonacatecuhtli, pentru a menționa doar câteva dintre zeitățile egiptene, babiloniene, din grecia antică și din mezoamerica (de la azteci, mai exact). Mai crede cineva din prezent că acești zei își au locul și altundeva în afară lucrărilor dedicate mitologiei? Gândiți-vă că lista aceasta, a zeităților extincte, lipsite astăzi de adepți (cu excepția, poate, a câtorva descreierați pe care nu-i ia nimeni în seamă) numără câteva mii bune. Și vorbim doar de cele despre care avem cunoștință. Dacă nu se sting cu totul, unele religii ajung asimilate de altele, din alte culturi, care împrumută elemente cărora ajunge să le fie schimbată sau nu semnificația odată cu trecerea timpului. Istoria religiei abundă de astfel de exemple. De asemenea, așa cum vorbim de-un așa-zis arbore al vieții, de-un copac ce semnifica diversitatea și relațiile de rudenie dintre specii (dendogramă), se poate vorbi, într-o măsură sau alta, și de un arbore al religiilor, unde, aproape la fel ca în cazul evoluției prin selecție naturală, avem chiar și-un “common ancestor”, unde cel mai bun candidat rămâne în continuare animismul, pentru că de acolo, din acele “predispoziții” care-i dau viață, pare să plece totul. Scriam despre strămoșii noștri preumani, în prima parte a acestui articol (animismul, în forma sa cea mai rudimentară, cu siguranță precede specia Homo sapiens): “Singurul lor punct de reper trebuie să le fi fost propria minte, la care erau nevoiţi să se raporteze, într-o formă inconştientă, în permanenţă. De altfel, animismul probabil că nu este decât o consecinţă a acestui ‘demers’, un rod al acestei gândiri magice, căci se traduce prin extinderea propriilor simţiri şi dorinţe către obiecte şi fenomene naturale, ce-i par omului primitiv a avea şi ele o voinţă relativ asemănătoare cu cea proprie”. Pentru unele religii descendența adusă în discuție este mai mult decât evidență. Cel mai notoriu caz este cel al religiilor zise și avraamice – în ordine cronologică: iudaism, creștinism și islam, cele trei mari religii monoteiste care sunt legate de profetul biblic Avraam. Probabil că nu este deloc o coincidență în faptul că monoteismul își face apariția fix în societățile pastorale, că ideea de Dumnezeu unic sau ideea “pastorului cel bun” cu care ne-a obișnuit creștinismul se leagă tocmai de acele societăți care s-au bazat ideosebi pe păstorit. Am   opresc aici. Pentru  ar mai fi multe de spus, voi reveni și cu cea de-a 3-a parte.

Reclame

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 10,672 vizite
Reclame
%d blogeri au apreciat asta: