//
acum citeşti:
Gândire raţională, Neuroştiinţe, Psihologie

Ne place, nu ne place, şi noi suntem tot un soi de maşinării

 

Fundal pentru postarea de astăzi: EUS – “III: Doldorosa”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

HandPierre-Simon Laplace, matematician şi astronom, întrebat fiind de Bonaparte unde intră Dumnezeu în toată explicaţia sa elegantă privind mecanica celestă şi sistemul universului răspunde, cu dezinvoltură, am putea spune: „Nu am nevoie de această ipoteză”. Ei bine, similar trebuie gândit şi când avem în vedere natura psihicului şi originea conştiinţei: nu avem nevoie de ipoteza „suflet”, adică de ceva imposibil de definit, darămite studiat, capabil să „transceandă materia” (să supravieţuiască morţii cerebrale), dar mai ales să-o „însufleţească”, să-i dea acea scânteie fără de care omul n-ar fi nimic mai mult decât un simplu animal sau nici măcar atât. Neurobiologia, neurofiziologia, cibernetica şi alte discipline conexe sunt suficiente pentru a explica natura minţii şi misterele conştiinţei şi fără a trebui să căutăm să readucem în actualitate noţiuni fără pic de potenţial explicativ, din aceeaşi categorie cu pneuma şi spiritele animale.

Imaginarea fiinţei umane ca o maşinărie guvernară de legi naturale nu este deloc nouă; ea apare sporadic în istorie, dar se manifestă într-o măsură semnificativă abia odată cu materialismul francez, pe fondul căruia îl putem aduce în discuţie pe Julien Offray de la Mettrie (1709-1751) cu al său “L’Homme machine”, lucrare ce avea să deschidă calea spre o abordare strict materialistă, ce se opunea dualismului cartezian, larg acceptat în epocă. Pentru Rene Descartes, celebrul filosof francez, organismul omului se supunea într-adevăr legilor naturale, fiind considerat o maşinărie incredibil de complexă, formată din componente de origine strict materială, dar mintea sa, sufletul său, erau privite de acesta ca fiind de o altă natură, de altă „substanţă”, imaterială, indivizibilă, care lasa loc supranaturalismului, am putea spune (şi care s-ar fi legat de lumea fizică prin glanda pineală, aflată în centrul creierului). Animalele, pe de altă parte, erau imaginate ca fiind nişte simple automate. Am putea spune că la Mettrie n-a făcut decât să extindă puţin această listă a automatelor, incluzând aici şi omul, dar poate mai potrivit ar fi să afirmăm faptul că vedea mintea ca un rod al complexităţi materiei, ca ceva neseparat de legile care făceau organismul să funcţioneze ca întreg într-un univers determinist. Cheia stătea doar într-o mai mare complexitate.

Emanciparea ştiinţei a parcurs un drum lung şi anevoios, dar noile şi noile descoperiri aveau în cele din urmă să ridice vălul de pe multe chestiuni care reprezentau un mister sau erau considerate apanajul teologiei. Ca un exemplu, a fost nevoie de o lungă perioada de timp pentru a se ajunge la concluzia că inima nu reprezintă altceva decât o simplă pompă (lucru pe care-l datorăm lui William Harvey), fără rol direct în activitatea psihică. Desigur, acest lucru n-ar trebui să mire pe nimeni, cu toţii ştiind (din experienţă) faptul că inima este organul asupra căruia se repercutează cel mai pregnant stările sufleteşti trăite la intensitate foarte mare (palpitaţii, tahicardie). De altfel, această presupusă legătură dintre inimă şi aşa-zisă componentă spirituală, responsabilă de simţire, care ne-ar diferenţia de restul animalelor şi de absolut orice altceva, supravieţuieste şi astăzi sub forma unor expresii şi figuri de stil. Când spunem că facem ceva „din inimă”, sau „din suflet”, ambele astăzi sinonime, cu sens de “cu tot dragul”, nu facem decât să amintim, într-o formă metaforică, desigur, de aceeaşi credinţă eronată că inima ar fi sediul afectivităţii, ingredientul principal al aşa-zisului suflet.

A trebuit să trecă o bună bucată de vreme până ce organul misterios din cutia craniană, cel cu adevărat responsabil pentru fenomenul de conştiinţă şi suportul real al afectivităţii, avea să se bucure de atenţia cuvenită. Îndreptarea atenţiei spre encefal şi spre scoarţa cerebrală se face odată cu mişcarea frenologică. Deşi a avut un caracter de pseudoştiinţă, frenologia a impulsionat cercetările ulterioare cu privire la cortex, ce aveau să-i atribuie în cele din urmă un rol major în viaţă psihică. Cu toate că neuroştiintele au o istorie relativ scurtă, se poate spune că au reuşit, într-un timp record, să furnizeze o serie întreagă de cunoştinţe cu profunde implicaţii în înţelegerea psihicului. Vorbim de primii paşi în acest sens atunci când avem în vedere anatomia macroscopică a sistemului nervos care, aşa cum am văzut, se datorează într-o măsură semnificativă orientării frenologiei către scoarţa cerebrală. Apoi revine rolul investigării microscopice, care a avut darul de a scoate la lumina neuronul – privit aici ca un dispozitiv de recepţionare, prelucrare şi transmitere de informaţii, şi care reprezintă, în ultima instanţă, un veritabil microprocesor biologic. La aceste cercetări se adaugă, desigur, toată experienţa anatomo-patologică şi a tehnicilor de imagistică modernă (fMRI, PET), care au reuşit corelarea topografiei anatomice cu funcţiile psihice şi stările sufleteşti. Astfel, sistemul nervos central (SNC) ne apare ca fiind o reţea hipercomplexă de elemente interconectate, în care se desfăşoară miliarde de evenimente chimice (neurotransmiţători, neuromodulatori) şi electrice (potenţiale de acţiune). Sigur, creierul nu este format în întregime din celule neuronale (se vorbeşte de peste 100 de miliarde), 70% din creier reprezentând celulele nevroglice (gliale), cu rol atât în metabolismul neuronilor, cât şi de suport mecanic şi de izolare a acestora (mai nou, conform unor cercetări, s-ar părea că şi acestea ar contribui ceva mai direct la procesarea informaţiei).

NorbertWiener2Începând cu oameni precum Claude Shannon (teoria informaţiei), von Bertalanffy (teoria sistemelor) Norbert Wiener (cibernetica), şi a altora ce au urmat după (şi care au dezvoltat tot mai mult aceste noţiuni, precum şi altele noi), a cam trebuit să acceptăm faptul că diferenţa dintre un organism biologic şi un sistem tehnic creat de om, de exemplu, este una care ţine doar de complexitate în organizarea materiei, că organismele vii sunt guvernate de nişte legi care, odată desluşite, pot fi implementate şi într-o maşinărie (şi invers – vezi bionica). Dacă astăzi avem nişte limite ce sar tuturor de departe în ochi, eu cred că ele sunt unele pur tehnologice, pentru că, cel puţin în teorie, orice comportament sau afect poate “rula” şi într-o conştiinţa artificială (în anumite condiţii). Poate că una dintre cele mai fructuoase teorii ale secolului XX, cu impact major asupra ştiinţelor biologice şi tehnologiilor de tot felul (şi nu numai), este cibernetica, de care se leagă, după cum am adăugat mai sus, numele lui Norbert Wiener, matematician la prestigioasa universitate MIT (Massachusetts Institute of Technology) ce avea să dea expresia acestei adevărate paradigme odată cu publicarea lucrării „Cybernetics or Control and Communication în the Animal and the Machine“, în 1948. Cibernetica, în foarte puţine cuvinte, poate fi definită că un domeniu interdisciplinar ce se ocupă cu studiul sistemelor, de orice natură ar fi ele (biologice, tehnice, sociale), capabile de a primi, prelucra şi transmite informaţii – ce au posibilitatea de a se întorce în sistem şi a exercita un anumit control (ca într-un fel de circularitate, dacă vreţi). Acestei bucle, prin care se revine de la B→A, i se mai spune aferentaţie inversă, conexiune inversă, dar de departe cel mai des auzim vorbindu-se de feed-back (ce poate fi aici pozitiv sau negativ). O condiţie pentru ca un sistem să poată fi considerat cibernetic, este să conţină cel puţin o astfel de buclă de feed-back. Potenţialul explicativ al ciberneticii rezidă, după cum poate aţi intuit deja, în faptul că aceasta face posibilă înţelegerea mecanismelor autoreglabile, a sistemelor capabile să se autoorganizeze, cum este, desigur, şi cazul sistemelor biologice, unde există multiple sisteme şi subsisteme ierarhizate de comandă şi control. Gândiţi-vă la homeostazie, spre exemplu (din greceştii “homois” – aceeaşi, şi “stasis” – stare), care reprezintă capacitatea organismului de a-şi menţine starea de echilibru interior prin informarea centrilor de comandă (capabili să intervină pentru reechilibrare) asupra variaţiilor (menţinerea temperaturii; a cantităţii de glucoză din sânge; a presiunii sângelui arterial; a valorii anumitor substanţe, ş.a.). Putem lua exemplul termoreglării. Dacă temperatura de afară scade, receptorii din anumite zone transmit creierului (hipotalamusului, mai precis) această informaţie, iar acesta, pentru a păstra echilibrul (a menţine temperatura la ~36.5° C, optimă pentru funcţiile metabolice), determină ca anumite reacţii fiziologice (vasoconstricţie, ş.a.) să contrabalanseze tendinţa de răcire a organismului. Acesta este un exemplu de sistem cibernetic în care avem implicată în comandă o buclă de feed-back negativ. Dar şi dacă luăm situaţia opusă, unde reglarea duce la răcire (prin intermediul transpiraţiei, vasodilataţiei), bucla este tot una de feed-back negativ. Un alt exemplu de feed-back negativ, la fel de simplu, este termostatul unui banal calorifer electric. Când temperatura acestuia depăşeşte o anumită valoare (măsurată de un termometru), este decuplat de la reţeaua electrică; când scade sub o anumită limită, este din nou cuplat şi ciclul se continuă. În cazul feed-back-ului pozitiv, pe de altă parte, imput-urile primite se întorc pentru a “hrăni” (alimenta) sistemul, pentru a determina output-uri tot mai mari, tinzând către instabilitate şi chiar colaps dacă sistemul rămâne necontrolat (oscilaţii iniţial mici conduc în cele din urmă către unele tot mai mari, către o amplificare progresivă). În limbaj comun este şi ceea ce se mai cheamă şi cerc vicios/virtuos, feed-back-urile pozitive explicând anumite fenomene din psihologie, escaladarea mişcărilor sociale, reacţiile în lanţ, ş.a.m.d. De asemenea, şi acestea sunt implicate în fiziologia organismelor, nu doar cele negative (ferguson reflex, coagularea sângelui, ş.a.), doar că de cele mai multe ori ajung să fie „frânate” în cele din urmă. Sigur, ce am expus aici sunt nişte simplificări grosolane, cu caracter didactic, prin comparaţie cu complexitatea sistemelor şi subsistemelor cibernetice care fac posibilă funcţionarea maşinăriei numită om (începând cu un banal arc reflex şi terminând cu o „psihocibernetică”).

Strâns legat de conceptul de cibernetică, în ceea ce ne priveşte pe noi, cu articolul de faţă, este şi cel de informaţie. Deşi greu de definit, pentru că informaţia nu este nici materie, nici energie, ci se constituie într-o categorie aparte (chiar abstractă), ştim cu siguranţă că avem de-a face cu ceva ce există doar în relaţie cu fenomene de natură materială. Informaţia, semnalele de care ea depinde, se desfăşoară doar între sisteme materiale, fizice, capabile să le traducă, şi care nu fac altceva decât schimb de semnificaţii. Graţie teoriei informaţiei, ca ramură a matematicii aplicate, ştim astăzi că informaţia poate fi cuantificată, că putem vorbi de „cantităţi de informaţie” chiar şi atunci când avem în vedere creierul şi organele de simt. Conform unor cercetări, vorbim de aprox. 10⁹ biţi/s pentru fluxul senzorial (80% reprezentând semnale vizuale) şi aprox. 10⁷ biţi/s pentru fluxul efector. Activitatea conştientă, acel stream of consciousness, dată fiind atenţia, care „strâmtează” foarte mult fluxul (nu ne putem focusa pe mai mult de 5-7 elemente în acelaşi timp, decât într-o manieră de „time-sharing”), se rezumă la numai 10² biţi/s. Ce chestie!, am putea afirma: să putem atribui valori numerice, deci ceva atât de concret, unor astfel de chestiuni – chestiuni încă învăluite în aburi de mister, să zicem aşa. Dacă deschidem o carte în care se discuta despre cibernetică şi teoria informaţiei vom ajunge şi la noţiuni precum zgomot, entropie informaţională şi multe altele, dar complexitatea lor şi spaţiul limitat alocat articolului ăsta mă face să le evit.

Input_output_system2Cum spuneam, datorăm celor menţionaţi viziunea aceasta sistemică pe care o avem în prezent (cu privire la organismele complexe), viziune ce lipsea cu desăvârşire strămoşilor noştri, care au fost nevoiţi să conceapă modele intuitive, fără corespondent în lumea reală (şi care nu aveau cum să nu implice noţiuni ce fac apel la supranatural). În lumina celor cunoscute astăzi, nu ne rămâne decât să ne raportăm la organismele vii ca la nişte sisteme deschise, pentru că acestea fac schimb de materie, energie şi informaţie cu mediul înconjurător. Sistemul nervos central (SNC), pentru că el ne interesează în mod deosebit, ca orice alt sistem, este şi el un dispozitiv dotat cu intrări şi ieşiri (traducători de intrare şi traducători de ieşire). În cazul nostru intrările sunt reprezentate de receptorii analizatorilor, ce formează veritabile “ecrane receptoare” menite a converti semnalele de natură chimică, mecanică, termică şi electromagnetică într-un limbaj electro-chimic accesibil creierului, iar ieşirile sunt reprezentate de efectori – ce se obiectivează în ultimă instanţă prin activitatea motorie conştientă şi limbaj. Pe scurt, prin ceea ce se înţelege prin conduită/comportament. Între mărimile de intare şi cele de ieşire avem de-a face cu sistemul propriu-zis, creierul („cutia neagră” a behavioristilor), ce se ocupă cu transmiterea, prelucrarea şi engramarea semnalelor neurale modulate în amplitudine şi frecvenţă. Cu alte cuvinte, creierul poate fi asemuit unei maşini biologice ce “manipulează reprezentările simbolice ale obiectelor, fenomenelor şi proprietăţilor lumii, un sistem fizic de utilizare a simbolurilor”, după cum scrie Bălăceanu-Stolnici în lucrarea “Incursiune în lumea sufletului.”

Ştiu că pentru mulţi nu sună prea grozav, dar având în vedere toate aceste amănunte, pare greu de văzut cum ne-am mai putea raporta la fiinţele vii altfel decât dintr-o perspectivă materialistă. Şi nu văd de ce omul ar face excepţie. Complexitatea nu reprezintă un ingredient în sine în lumea viului, ci face doar ca o maşinărie biologică sau alta să fie capabile de mai multe funcţii. Între noi şi restul speciilor chiar nu există o ruptură imposibil de explicat. Defapt, nici nu există una. Dintr-o perspectivă istorică, avem de-a face cu un continuum pe care se întind atât inteligenţa, cât şi fenomenul de conştiinţă. Aşa-zisa ruptură e doar o aparenţă, o iluzie, şi asta pentru simplul motiv că în prezent ne lipseşte imaginea de ansamblu, că nu vedem tot puzzle-ul de undeva de sus (gândiţi-vă la toate hominidele care n-au supravieţuit şi de a căror existenţă aflăm doar datorită paleoantropologiei şi aliniaţi-le de la cele mai arhaice la cele mai avansate în ceea ce priveşte inteligenţa şi înţelegerea lumii). Şi chiar dacă ne-am angaja într-o analiză comparativă în legătură cu celelalte primate superioare existente, în cele din urmă am fi nevoiţi să concluzionăm faptul că nu vorbim atât de-o măsură calitativă, cât mai degrabă cantitativă, pentru că mai toate atributele pe care le considerăm specific umane, acelea pe care ne place să le trâmbiţăm sus şi tare, precum emaptia şi compasiunea, spre exemplu, se regăsesc şi la acestea – măcar într-o măsură rudimentară. Aşadar, întâmplarea face ca noi, oamenii, să avem un creier mai complex, cu o arhitectură cerebrală ceva mai sofisticată, cu o neurobiologie mai avansată, de unde şi o putere de procesare, să zicem aşa, mai ridicată şi o viaţă psihică mai bogată (sub toate aspectele) prin comparaţie cu cea a altor vieţuitoare. Cred că este cât se poate de clar faptul că un întreg implică mai mult decât o simplă suma a părţilor, pentru că din toată această organizare se desprind proprietăţi noi, pe care nu le întâlnim în nici un caz la componentele sale luate separat. Având aceste amănunte în minte, pentru mine lucrurile par a fi limpezi: dacă organismul nostru este o maşinărie şi dacă acelaşi lucru spunem şi despre creier, sediul a absolut tot ceea ce ţine de gândire şi simţire, maşina din spatele tuturor proceselor psihice şi afective, nu văd ce rol i-am mai putea atribui aşa-zisului „suflet” care, în lumina a tot ceea ce ştim astăzi din biologie, etologie, psihologie sau antropologie, nu pare nimic altceva decât o moştenire venită de undeva din negura timpului, o noţiune superfluă, o metaforă. Dacă „sufletul” acesta poate fi modificat radical de nişte banale chimicale sau în urma unor boli neurodegenerative precum alzheimerul, mă tem că acestuia chiar nu i-a mai rămas nici măcar un ultim refugiu. Cum spuneam şi în introducere: nu avem nevoie de această ipoteza. Nu văd cu ce ne-ar ajuta. Desigur, nu ridică nimeni pretenţia că am şti totul despre minte şi creier, dar dacă rămân unele semne de întrebare cu privire la funcţionarea acestuia, la unele circuite neuronale subtile, ce fac posibil fenomenul de conştiinţa, qualia şi multe alte aspecte învăluite încă în mister, nu suntem automat îndreptăţiţi să decretăm, sus şi tare, că există acolo ceva supranatural, ceva ce nu va putea fi niciodată abordat de pe poziţii ştiinţifice, raţionale şi că, eventual, ar cam trebui s-o şi lăsăm baltă, pentru că aşa vor sta lucrurile pe veci. De asemenea, trebuie să fim conştienţi de faptul că înlocuirea unui mister cu altul nu rezolvă absolut nimic.

Cum este şi firesc, se iveşte întrebarea: este creierul un hardware, iar psihicul un simplu software? Probabil că depinde şi de ce anume înţelegem prin software, de definiţia cu care operăm. Dacă avem în vedere defintitia clasică, aceea de program de rulare, set de date şi instrucţiuni dintr-un computer, de algoritm, nu, mintea nu este chiar un soft, sau nu este deloc un soft, dar asta nu înseamnă că analogia nu ne mai este de nici un folos. Consider că reprezintă în continuare metafora cu cel mai bun potenţial explicativ şi că, cel puţin din aceste considerente didactice, ne putem folosi de ea mult şi bine şi de acum înainte. În filosofia minţii şi ştiinţele cognitive moderne, larg răspândită în momentul de faţă este ceea ce se cheamă teoria computaţională a minţii. Ei bine, conform acestei perspective, gândirea în sine este un soi de computaţie, este produsul unui sistem fizic de prelucrare a informaţiei, creierul fiind aici un soi de maşină care efectuează o serie întreagă de operaţii, de calcule, deci un sistem care are multe în comun cu modul în care computerele noastre moderne prelucrează informaţia. Ne ajutăm de monologul acela interior pentru a jongla cu o serie întreagă de raţionamente deductive şi inductive, pentru a planifica, a face analogii, calcule aritmetice, predicţii de tot felul şi multe altele, dar nu avem niciodată acces direct la toate procesele care se desfăşoară în background, la toată activitatea operatorie derulată în spatele cortinei – la ceea ce se află cu adevărat în spatele a ceea ce numim cogniţie (şi nu numai). Există o „latură inconştienţă a minţii” (nu trebuie să va gândiţi neapărat la termenul de inconştient într-o manieră freudiană, ci mai degrabă la un ‘inconştient neurofiziologic’), o latura independentă cumva de acest „noi” (pun în ghilimele noi pentru a mă debarasa de dualismul ce reiese din această distincţie) şi care face munca cea mai de jos (amintiţi-vă de acei biţi de informaţie de care am adus vorba mai devreme şi care reprezintă altceva decât ceea ce intră în activitatea conştientă, deci gândiţi-vă la ce cantitate uriaşă de informaţie prelucrează creierul fără că noi să avem habar) – muncă pe care o putem intui sau simula (cu mai mult sau mai puţin succes), doar scrijelind suprafaţa, ajutându-ne de modele matematice din sfera neurociberneticii. De asemenea, luaţi aminte la ce calcule face creierul doar pentru a ne menţine în picioare, nu mai zic de mers sau alergat, la câtă „fizică şi matematică ştie şi aplică, clipă de clipă” doar pentru a nu fi înfrânţi în lupta cu gravitaţia. Ce este important de reţinut: fiind parte a unui sistem, mintea are nevoie de o legătură cu lumea exterioară, precum şi cu „universul interior”: ea există/se formează/perfecţionează doar în relaţie cu mediul, cu stimulii externi (exterocepţie) şi interni (interocepţie/propriocepţie), unde poarta cu exteriorul o reprezintă, desigur, simţurile (analizatorii). Ea nu există de la sine, de-a gata. Fireşte, asta nu înseamnă că venim pe lume chiar ca o „tabula rasa”, ca o tăbliţă încă nescrisă, pe care senzaţiile, percepţiile, reprezentările, experienţele într-un cuvânt, ţes, în timp, absolut tot ce ţine de mintea unei fiinţe umane („Nu există nimic în intelect care nu a fost mai întâi în simţuri” – John Lock). Rămânând, aşadar, la analogia cu computerele, putem spune că venim pe lume cu un soi de bios (instinctele), cu un set de instrucţiuni ceva mai rigide, montate ereditar, doar că vorbim cu adevărat de o minte umană funcţională, normală, adaptată, armonioasă şi cum mai vreţi să-i spuneţi doar în raport cu toată paleta de interacţiuni care decurg din relaţia cu mediul înconjurător, cu absolut tot ce presupune acest fapt (semeni, societate per ansamblu, valori, cultură în sensul cel mai larg, ş.a.). Din acest punct de vedere, am putea afirma că acest mediul este programatorul suprem (experienţele), designer-ul „software”-ului, cel puţin a celui ulterior, din ontogeneză, în vreme ce biosul de care vorbeam mai sus (instinctele şi nu numai) reprezintă opera evoluţiei (filogeneza). Avem, deci, de-a face cu „machine learning” de prima clasă în ceea ce ne priveşte, de „soft” care se scrie pe sine însuşi, de un dublu determinism dat de faptul că mintea (dată fiind plasticitatea creierului), este atât „produs„, cât şi „producător„. Pun în ghlilimele termenul soft pentru că, aşa cum am spus mai sus, psihicul nu este precum softul unui simplu computer, ci poate fi cel mai bine descris ca fiind o proprietate emergentă a creierului, a materiei superior organizate, ca rod a miliarde de interacţiuni de natură electro-chimică care au loc în permanenţă în acest univers neurobiologic numit creier; în lumina acestei perspective oricărei stări psihice îi corespunde o fiziologie aparte, o stare fizică, şi viceversa.

triunic brainAşadar, creierul este componenta hard doar în sensul că reprezintă substratul său material, fără de care n-am putea vorbi de psihic (care reprezintă ceva de natură informaţională, iar din câte ştim informaţie fără suport fizic, canale de transmisie, emiţător/receptor nu există). Mai mult, el este un masiv paralel, unde neuronii funcţionează mai degrabă ca nişte dispozitive analogice, nu precum calculatoarele noastre personale, care prelucrează informaţie digitală (sistem binar (0/1), şi, desigur, diferenţe ar mai fi foarte multe. Dacă am duce această analogie şi mai departe (cu limitele de rigoare, fireşte), am fi într-o oarecare măsură îndreptăţiţi să afirmăm despre sistemul nervos central că nu este nicidecum un ‘simplu’ computer de ultimă generaţie – prin comparaţie cu cele mai puţin sofisticate, pe care le găsim în dotarea vieţuitoarelor cu sisteme nervoase mai rudimentare – ci probabil că am fi ceva mai aproape de adevăr dacă ni l-am imagina ca pe un computer mai simpluţ, de prima generaţie (reprezentat aici de măduvă şi trunchi cerebral), conectat la un 286, ce are (deasupra) conectat la rându-i un 486 (sistemul limbic), iar pe final, ca un ultim etaj, un computer cu procesor octacore de nu ştiu câţi Ghz sau eu ştiu ce altă minunăţie tehnologică de ultimă oră. De ce spun asta? Pentru că sistemul nervos central este format din componente mai vechi şi mai noi din punct de vedere al trecutului nostru evolutiv – consecinţă a faptului că evoluţia funcţionează din aproape în aproape, nicidecum prin înlăturarea vechilor structuri anatomice, cum ne-am aştepta dacă am avea de-a face cu un „proiectant inteligent”, care ştie ce are de făcut de la bun început, în faţa planşei de lucru fiind. În acest sens se vorbeşte de un ‘creier triunic’ (Paul D. MacLean), format din componente dispuse etajat, ce constă într-un complex reptilian (sediul instinctelor, ce asigură un comportament stereotip, de simplu automat, cu capacitate redusă de învăţare), un complex paleomamalian (sistem limbic, ce implică „tonalizatorii afectivi” – plăcere/neplăcere, suport al afectivităţii, motivaţiei, agresivităţii, ş.a., şi care asigură un comportament mai flexibil şi o capacitate sporită de învăţare), precum şi un complex neomamalian (neocortex, unic la mamifere şi mai dezvoltat la om, responsabil de funcţiile sale superioare: raţiune, limbaj, operarea cu simboluri [gândire abstractă], capacitate mare de învăţare, flexibilitate uriaşă). Altfel spus, de un creier implicat în supravieţuire, unul implicat în emoţiile ceva mai complexe şi unul dedicat funcţiilor executive. Trebuie specificat faptul că acest model este unul reducţionist. În lumina noilor descoperiri (din paleontologie comparată), acesta pare a nu reflecta întru totul realitatea („straturile” nu sunt chiar cele propuse iniţial de autor, compartimentarea lor nu trebuie absolutizată, nu este nicidecum vorba de trei creiere distincte, independente, iar evoluţia n-a construit chiar prin adăugarea „straturilor” unul peste altul, ş.a.), dar totuşi ne sugerează destul de bine modul în care evoluţia şi-a pus amprenta asupra sistemului nervos. Ei bine, după cum spuneam, creierul nostru nu s-a debarasat pur şi simplu de vechile structuri anatomice, ci a păstrat inclusiv elemente ce provin atât de la peşti, cât şi de la reptile, doar că le-a rafinat, le-a integrat într-un tot unitar deosebit de complex. În cuvintele lui Daniel Dennett, în „Tipuri mentale”, referindu-se la un principiu general: „Un proiect creat cu atâta efort nu trebuie înlăturat cu atâta uşurinţă, întrucât ar fi greu de recreat, pornind de la zero. După cum devine tot mai clar, evoluţia profită adesea de această tactică, refolosind la nesfârşit ceea ce a rămas din procesele anterioare de proiectare”. Între toate aceste componente s-ar părea că vorbim de o subordonare ierahică, în sensul că cele noi îşi exercită controlul asupra celor vechi [cel puţin la omul normal] (chestiune evidenţiată experimental sau în urmă unor aspecte patologice). În lunga istorie a viului, de la simplu la complex, avem excitabilitate (caracteristică şi regnului vegetal), sensibilitate (capacitatea de a simţi, specifică animalelor) şi, în sfârşit, reflexivitate (specifică conştiinţei umane [şi probabil nu numai]). Ei bine, creierul le are pe toate, pentru că este o maşinărie biologică al cărei trecut poate fi ‘citit’ şi în structurile sale anatomice.

motorhomonoculusMărimea creierului unui animal este corelată pozitiv cu mărimea animalului, iar în linii mari cineva poate face presupuneri cât se poate de pertinente cu privire la cât de inteligente sunt unele specii, sau cât de bogat este repertoriul lor comportamental, doar aruncând o privire fugară peste procentajele ce vorbesc despre cât reprezintă masa cerebrală din greutatea lor totală. La om creierul reprezintă 2% din masă totală, comparativ cu, să spunem, un elefant, unde creierul său reprezintă doar 0.08 din total. Desigur, o masă cerebrală mai mare nu se traduce automat prin inteligenţă, pentru că un animal poate avea părţi considerabile din creier alocate altor funcţii, nu doar cogniţiei. Rămânem la exemplul elefantului, care are cel mai mare creier dintre toate animalele terestre. În cazul său o mare parte din ţesutul său cerebral se ocupă de procesarea informaţiilor legate de coordonarea trompei, pe care elefanţii sunt nevoiţi să înveţe s-o folosească. Cine deschide o carte în care este descrisă organizarea sistemului nervos dă inevitabil de reprezentările plastice ale cortexului motor şi somato-senzorial, care arată că nişte personaje de desene animate, cu membrele şi buzele exagerat de mari în raport cu corpul, numite homunculi (vă las pe voi să daţi un search, că arată mai haios decât ce am adăugat eu aici ca imagine). Avem un homunculus somato-senzorial şi unul motor (care arată aproape identic), cu ajutorul cărora ne putem face o imagine mai clară în legătură cu cât ţesut cerebral avem alocat senzaţiilor şi cât actelor motorii, coordonării musculaturii (conştiente). Interesant este faptul că personajul motor este reprezentat cu mâinile mai mari în comparaţie cu cel senzorial. De ce? Pentru a răspunde la întrebarea asta trebuie să ne gândim puţin la cât de importante sunt mâinile pentru noi, la cât de bogat este întreg repertoriul de mişcări (aproape nelimitat) ale acestora, cu alte cuvinte, la ce coordonare complexă impun unele sarcini de fineţe precum pictatul sau croşetatul. Aproape la fel de importantă este şi senzaţia tactilă, desigur, de unde şi reprezentarea aproape identică (cu mâinile aproape la fel de mari) în cazul homunuculus-ului somato-senzorial. De altfel, aceste două aspecte sunt foarte strâns legate între ele, putându-le considera interdependente. Dacă ar fi să ne imaginăm cum ar trebui să arate un homunculus motor pentru elefant, probabil că n-am greşi prea mult dacă l-am concepe ca având nişte picioare şi un corp extrem de subţiri şi o trompă gigantică, şi asta pentru că mecanica locomotorie în cazul său nu-i neapărat impresionantă, dar mişcările trompei trebuie să recunoaştem că pot fi foarte complexe, trompa acestora funcţionând ca o mână, chestiune ce necesită ţesut cerebral special destinat acestui lucru. Desigur, am adus aici în discuţie maşina cerebrală responsabilă de musculatură, dar este de aşteptat ca întreg creierul elefanţilor să fie unul deosebit de complex, cu ţesut cerebral considerabil destinat şi unor funcţii superioare, căci elefanţii sunt animale deosebit de inteligente, cu o viaţă socială şi ea la rându-i foarte bogată. Cred că de reţinut este faptul că orice funcţie, de orice natură ar fi, necesită hardware în plus. Creierul este şi un organ foarte scump, care costă organismul o groază de resurse. În cazul nostru, 20% din resursele sale de energie sunt consumate de către creier. Prin urmare, este cât se poate de natural să ne imaginăm că ţesut cerebral de prisos nu există, că el trebuie să aibă un sens. Fie este răspunzător de funcţii cognitive complexe, fie este alocat altor chestiuni (cu menţiunea că în realitate în creier există un excedent de neuroni, pentru că zilnic pierdem din ei prin intermediul unor factori necrotici sau pur şi simplu pentru că unii aşa sunt programaţi (apoptoză) – se pare că supravieţuiesc doar cei care formează structuri sinaptice bogate, putându-se vorbi şi aici despre un aşa-zis darwinism neural (Gerald Edelman). Ca exerciţiu de imaginaţie: imaginaţi-vă o plajă pe care există urmele unor paşi – paşii unei singure persoane. Apoi imaginaţi-vă cum aceste urme se intersectează cu unele mult mai bătătorite, pentru că sunt mai multe, aparţinând mai multor persoane. Vântul va spulbera în cele din urmă nisipul şi paşii unui singur om se vor şterge cu timpul, dar cărarea formată de nenumăraţi paşi va rezistă timpului câtă vreme va fi folosită de tot mai multe persoane. Cam aşa şi cu experienţele umane, învăţarea şi conservarea anumitor legături sinaptice. De unde şi vorba: repetarea e mama învăţăturii. Repetarea unei experienţe, repetarea a orice. Când suntem pentru prima oară la volan, suntem extrem de atenţi la absolut tot. Cu timpul, după ani de condus, se ajunge la un automatism, iar mintea noastră, ajungând să se mai relaxeze, se poate focusa şi pe altceva în timpul condusului. Şi încă ceva. O veste bună, am putea spune: conform unor studii ceva mai recente, se şi „nasc” neuroni noi; cel puţin în hipocamp (printr-un proces de neurogeneză).

Nu ştiu cum ar mai putea susţine cineva astăzi că noi n-am fi un produs al creierului (sau că „noi n-am fi creierul”), că personalitatea noastră (sau ceva din ea, orice) ar fi ceva separat de creier, ceva capabil să „transceandă materia”, cum se exprimă unii, ‘whatever that means’. Susţin fizicalismul, naturalismul. Am în vedere o perspectivă monist-materialistă asupra minţii, să-i spunem aşa, şi oricât de reducţionist ar părea modelul asta pentru unii, mai idealişti din fire, consider că este cel mai apropiat de adevăr, cel asupra căruia merită cu adevărat să „pariem” (pentru că este cel spre care converg toate dovezile de care dispunem, zic eu), dacă chiar suntem în căutarea adevărului, indiferent cât de mult le-ar inspira unora un soi de mecanicism degradant, care se opune cu toată forţa sau chiar vine într-o totală contradicţie cu tot ce-i mai frumos pe lumea asta. Chiar aşa, dacă un neurofiziolog îmi explică cu lux de amănunte cum se face că simt plăcere în momentul în care muşc cu entuziasm dintr-o ciocolată Milka, înseamnă că plăcerea gustului va ajunge cumva diminuată? Dezlegarea misterului, demistificările de orice fel, în astfel de chestiuni, n-ar trebui să înlăture „vraja”. Muzica, poezia şi teatrul nu ajung lipsite de semnificaţie într-o lume a neuroştiinţelor. N-ar trebui să discrediteze emoţiile şi sentimentele cele mai frumoase şi nici să ni le negăm dacă ajungem să împărtăşim o astfel de viziune, iar dacă liberul arbitru e şi el mai mult o iluzie, nu înseamnă nici că n-ar trebui să ne mai exercităm voinţa în viaţa de zi cu zi. Compasiunea, dăruirea, iubirea şi sacrificiul de sine rămân în continuare ce au fost dintotdeauna, indiferent câte explicaţii biologice, etologice sau evoluţioniste găsim pentru ele. Sublimul şi trăirile înălţătoare, spirituale chiar (nu în sens religios) există şi dincolo de nucleul accumbens.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 10,253 vizite
%d blogeri au apreciat asta: