//
acum citeşti:
Antropologie, Gândire raţională, Psihologie

Natura şi bunătatea sa

Fundal pentru postarea de astăzi: Loscil – “Current (Loscil mix)”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Fie că natura este privită dintr-o perspectivă panteistă, fie că este considerată opera unei entităţi omnibenevolente şi omnisciente, un Dumnezeu personal şi antropomorfic care a făurit-o încă de la bun început cu noi în minte, sau că ar fi acolo doar o forţă nedefinită, care-şi exercită influenţa într-o manieră aproape mecanicistă, dar care se “îngrijeşte”, cumva, de toate, există foare mulţi oameni care par a nu se putea desprinde de ideea (confortabilă, aş zice) că natura ar fi fost special concepută pentru a ne servi pe noi, că tot ce se găseşte în mediul nostru natural ar gravita, într-un fel sau altul, în jurul nostru. Noi, copiii ei, suntem deopotrivă ocrotiţi şi răsplătiţi şi pentru modul nostru de a gândi, nu doar pentru cel de-a fi, de a acţiona, de a ne raporta semeni, doar că suntem uneori prea orbi să mai conştientizăm toate aceste lucruri. Chiar dacă Dumnezeu şi justiţia sa divină nu există (aşa cum este prezentat în Scriptură), există măcar ceva asemănător karmei, care face ca nedreptăţile noastre de toate zilele, mărunte sau nu, să fie îndreptate mai devreme sau mai târziu printr-un plan imposibil de pătruns cu mintea umană. Răul arhetipal va fi în cele din urmă înfrânt, izgonit, blocat sau compensat prin mecanisme cosmice. Nimic nu este întâmplător, auzim adeseori în jur, pe un aer ce mimează înţelepciunea. Putem adăuga aici şi ideile gen The Secret sau What the Bleep Do We Know, care au sedus şi ele o groază de minţi visătoare şi care n-au nici un fel de corespondent în realitate.

Realitatea necosmetizată este că natura nu este deloc bună cu noi, pentru că nu există nici cel mai mic motiv să ne închipuim că ne-ar preţui pe noi mai mult decât pe-o biată insectă pe care ne grăbim s-o strivim atunci când o descoperim în spatele chiuvetei. “Naturii” nu i-a păsat niciodată de fiinţele sale şi nici nu sunt semne că-i va păsa vreodată. Ba naturii nu-i pasă câtuşi de puţin nici de “propria soartă”, de defrişările masive, poluare, otrăvirea apelor sau alte ‘păcate moderne’ de acest fel, la fel cum nici unei roci sau nuci nu-i pasă dacă este sau nu lovită în plin cu un ciocan, pentru că nu-i nimeni acolo care să simtă, care să se raporteze la loviturile sale. Mai potrivit ar fi să spunem că-i suntem cât se poate de indiferenţi (valabil, după cum am spus, pentru absolut toate formele de viaţă, pentru că 99% din speciile care au existat cândva pe Terra sunt acum extincte, dispărute pentru totdeauna [da, au existat câteva extincţii în masă de-a lungul milioanelor de ani]) – asta dacă ar fi s-o personificăm puţin, desigur, pentru că în realitate avem de-a face doar cu mecanisme şi fenomene oarbe, neghidate de vreo conştiinţă celestă ori altceva de acest soi, oricât de dezarmant ar suna un astfel de scenariu pentru cei mai mulţi dintre noi. Poate ar fi frumos ca lucrurile să stea aşa, dar ăsta nu-i decât un simplu wishful thinking, pentru că nimic din ce cunoaştem până în clipa de faţă nu ne indică faptul că lucrurile ar sta altfel. Natura nu-i nici bună, nici rea. Ea doar există. Un vulcan sau o tornadă sunt “rele” doar în raport cu nişte fiinţe simţitoare care au de suferit de pe urmă efectelor lor, iar dacă ţinem cu tot dinadinsul să-i atribuim trăsături specifice fiinţei umane, am putea adaugă doar că noi suntem singura modalitate a naturii de a se putea lamenta de propria soartă.

Biologic vorbind, “scopul nostru” pe acest microscopic “fir de nisip”, în timpul acestei “femtosecunde”, la scara Universului, desigur, nu-i cu nimic mai presus de cel al oricărei alte fiinţe, fiind înscris în acelaşi “program”: naştere [supravieţuire reproducere] moarte, iar noi şi alte câteva specii cu sistem nervos complex, care lasă posibilitatea conştiinţei de sine (un “Eu” fizic şi psihologic), suntem mai degrabă excepţia, nicidecum regula. Dacă regula nu-i privilegiată, de ce ar fi excepţia? Chiar aşa, există mai mult de-un milion de specii de insecte şi doar câteva specii de primate superioare, iar din genul Homo am mai rămas doar noi. Să fie gândacii “coroana creaţiei” şi noi încă să nu ne fi prins de acest lucru? Acestea fiind zise, nu există un scop al vieţii umane (sau este extrem de puţin probabil să existe unul), după cum nu există un scop înalt (la scara Universului) al furnicilor dintr-un muşuroi sau al bacteriilor dintr-o infecţie urâtă la picior, dar există, în schimb, scopurile noastre, cele ale indivizilor, care pot fi mărunte sau măreţe. Depinde doar de noi să dăm un scop real vieţii noastre, să căutăm să facem lumea asta un loc mai bun atât pentru noi cât şi pentru generaţiile viitoare. Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume, spune o vorbă. Poate că sună uşor naiv, dar este cam tot ceea ce putem face pentru a da sintagmei de scop al vieţii o notă de trecere. Aşteptând ca absolut totul bun să izvorască de undeva din afară, de la o entitate care veghează la bunul mers al lucrurilor, pitită undeva în negura văzduhului, n-o să evoluăm prea mult.

Dezvoltarea societăţii, aşa cum o cunoaştem, a însemnat osurreal desolidarizare aproape completă faţă de un curs ‘firesc’ al lucrurilor. Aproape tot ce există în lumea noastră modernă, tehnologizată, este sub semnul unei opoziţii mai mult sau mai puţin radicale, efect al unui tipar de confruntare din care ieşim “neşifonaţi” aproape încă de când primele hominide gânditoare au început să-şi pună întrebările potrivite. Supravieţuirea şi dezvoltarea necesită o anume zbatere, iar ele implică creativitate, predictibilitate, adaptabilitate (una pe “fast-forward”, ce nu mai aşteaptă ca procesele evoluţionare să între în scenă). Curgerea naturală de sub soare nu-i deloc musai să coincidă cu planurile şi ambiţiile noastre umane, ci lucrează adesea împotriva lor. Înţelegând ceva din acest mers natural al lucrurilor, noi avem capacitatea de a riposta cu tot aresenalul din dotare, adoptând strategii profund nenaturale (în sensul hard al termenului): antibiotice, vaccinuri, prezervative, anestezice, analgezice, proteze, ochelari, ş.a.m.d. Acestea nu cresc în copaci sau în sol, ci sunt roade de un alt tip: ale unei cunoaşteri dobândite cu paşi mărunţi, construcţii din cărămizi în miniatură. Fiind fiinţe hedonice, căutăm să evităm boala şi durerea şi uneori adorăm să ne desfătăm simţurile chiar şi prin metode care “păcălesc” sistemul natural de recompensă (brain reward system), care a evoluat (ca şi instructor intern) strict pentru a întări anumite comportamente menite a maximiza şansele de supravieţuire (în natură plăcerea vine întotdeauna ca o răsplată, după cum durerea fizică reprezintă întotdeauna o pedeapsă sau o consecinţă a implementării acesui sistem, iar celelalte specii n-au gustat şansa noastră, aceea de a dejuca planurile acestui instructor intern sau de a-i masca efectele – când apelăm la substanţe psihoactive sau la analgezice, noi chiar asta facem). Ne pricepem atât de bine la toate aceste lucruri, încât alocăm timp şi energie unor chestiuni ce par total irelevante pentru supravieţuire – alt lux pe care celelalte specii nu şi-l permit. Deşi atât instinctul cât şi inteligenţa sunt naturale, aceasta din urmă pare a veni cu ceva în plus, cu un ingredient ceva mai special, pentru că ne-a condus la stadiul de a transcende, cumva, status quo-ul unei “ordini naturale” a lucrurilor – din moment ce ‘îndrăznim’ să ne opunem până şi proceselor darwiniste, care par mai naturale ca orice pe lumea asta (ne opunem ori de câte ori folosim mijloace contraceptive, prin care nu facem decât să ne limităm succesul reproductiv). Păsările îşi construiesc uneori cuiburi sofisticate, cimpanzeii utilizează unelte şi castorii impresionează prin complexitatea barajelor lor, dar tehnologia umană are ceva greu de apucat sau definit, care ne sileşte s-o catalogăm ca fiind, cumva, nenaturală (deşi, dintr-o altă perspectiva, sigur, continuă să fie). În accepţiunea asta, deci, boala-i mesagerul naturii, pe când antibioticul este o uşa trântită-n nas. Reprezintă rebeliune. Iar dacă adăugăm aici şi ideile transumanismului şi fanteziile unora legate de un mai vechi vis al omenirii, acela al nemuririi, acestea vor reprezenta o răzvrătire cu atât mai categorică faţă de planurile Mamei-Naturi, care-şi trimite toate maşinăriile biologice către o dispariţie sigură şi ireversibilă.

Nu, natura nu-i bună cu noi şi nu tot ce se găseşte în natură este musai bun de consumat doar pe considerentul că-i natural (naturailistic fallacy), că-i din “bucătăria” sau “farmacia naturii”, în vreme ce tot ce-i artificial sau manipulat de om este inferior sau de lepădat (cum adesea citim pe diverse site-uri dubioase, unde domneşte pseudoştiinţa pură, dar cu o ciudat de mare priză la minţile naive). Mătrăguna, cucuta, seminţele de ricin şi rododendronul sunt cât se poate de naturale, dar nu cred că ne dorim să le consumăm pur şi simplu, invocând faptul că ar fi 100% naturale (cum par să gândească cei care afirmă că n-ar trebui să ne deranjăm să testăm pentru eficientă şi siguranţă tratamente alternative naturiste, că doar sunt naturale, deci implicit sigure).

Aşadar, noi am reuşit doar să “îmblânzim” natura – graţie sistemelor noastre nervoase, capabile de performanţe cognitive superioare oricărei alte vietăţi care a păşit vreodată pe Terra. Dacă am părăsi confortul traiului modern şi am căuta să trăim pe cont propriu în mijlocul naturii, seduşi fiind de frumuseţea sa, de latura sa poetică, n-ar trece mult timp până ce ne-am lovi de ostilitatea prin care şi-ar face simţită prezenţa. Fără o pregătire adecvată, fără echipament şi cunoştinţe temeinice, ne-ar paşte o moarte sigură. Povestea lui Christopher McCandless şi a altora care au îmbrăţişat idei similare ar trebui să stea mărturie în acest sens. Omul modern chiar nu mai vine echipat “by-default” să supravieţuiască în mediul lui natural în lipsa oricărui tip de tehnologie (în sensul antropologic al termenului). Inteligenţa şi capacitatea mare de învăţare vin aici, poate, şi cu un revers al medaliei – utilizarea uneltelor ne-a modelat considerabil corpurile, reducându-ne din capacitatea de a face faţă mediilor ostile doar cu mâinile goale. Milioane de ani alături de piatra cioplită au condus la dinţi mai mici, mai sensibili şi la maxilare mai puţin robuste, cu o musculatură mai puţin dezvoltată, aşa că depindem atât de un bagaj considerabil de cunoştinţe despre realitatea noastră imediată, cât şi (mai ales) de o serie întreagă de cunoştinţe şi abilităti legate de fabricarea şi utilizarea tuturor celor necesare supravieţuirii. Şi, desigur, depindem unii de alţii, pentru că suntem animale sociale şi ne menţinem pe linia de plutire doar dacă suntem în grup.

wolves-eatingMai ştim că natura este impersonală şi indiferenţă (şi că noi suntem victimele unui teribil antropocentrism) atunci când acordăm o atenţie sporită multitudinii de microorganisme şi vietăţi care au evoluat pentru a ne veni de hac sau pentru a ne exploata şi a ne face viaţa un calvar (paraziţi, bacterii, virusuri). Natura este de cele mai multe ori mortală, pentru că aceasta-i avantajează doar pe cei mai bine adaptaţi mediului (survival of the fittest). Aşa cum spunea şi renumitul astrofizician Carl Sagan, “Extincţia este regula, supravieţuirea este excepţia”. În natură par să predomine mai degrabă colţii şi ghearele, nu cooperarea, empatia şi altruismul (cărora nu le neagă nimeni existenţa, desigur). În lumea viului, strategiile unor forme de viaţă ar putea fi catalogate ca fiind perverse (infecţia cu toxoplasma gondii anulează teama naturală a şoarecilor faţă de pisici, ba mai mult, îi face cumva atraşi de ele, parazitul având astfel posibilitatea de a ajunge în stomacul acestora, singurul loc în care se poate reproduce). Pe scena lumii se joacă milioane de drame ce fac secundă de secundă apel la mecanisme ofensive şi defensive deosebit de eficiente, care nu sunt deloc compatibile cu un Univers gospodărit de-o fiinţă interesantă doar de bunăstarea creaţiei sale. Pentru a supravieţui, unele sunt nevoite să-şi pacalească prădătorii că sunt cu totul şi cu totul altceva decât sunt în realitate (omizi care arată că nişte şerpi, fluturi care au “desenaţi” ochi pe aripi, insecte care imită crengi sau frunze, ş.a.). Sau, la celălalt capăt al spectrului, tot felul de plante şi de animale de pradă care întind curse altor vieţuitoare – pentru că aşa a fost şlefuit comportamentul lor de către selecţia naturală, ghidată de mecanisme oarbe, indiferente în faţa suferinţei. Există unele insecte în cazul cărora, după consumarea actului sexual, femela mănâncă capul masculului. Există chiar şi autofagie pe lumea asta (întâlnită tot la unele insecte). Lanţul trofic seamănă durere şi teamă în fiecare clipă, doar că nu-i nimeni acolo care să deplângă situatia cu adevărat, care să născocească lumi de apoi pentru a corecta “nedreptăţile” şi compensa suferinţele provocate de colţi, gheare sau ciocuri ascuţite. Dacă absolut toate vieţuitoarele ar fi opera unei entităţi care cunoaşte de la bun început toate consecinţele creaţiei sale, uneia care n-ar dori decât binele absolut şi ar ştii întocmai formula pentru a-l materializa (pentru că ar dispune de toate mijloacele necesare, de o putere nelimitată, în cel mai pur sens al termenului), chiar ar arată lumea noastră naturală aşa cum o descriu unele emisiuni, ceva mai explicite, de pe National Geographic? Dacă lumea asta ar fi un proiect, ce proiectant s-ar lăuda cu o astfel de realizare? Dumnezeu, dacă există, este un soi de Ted Bundy? Un sadic căzut în contemplaţia “toridelor” şi “luptelor de gladiatori” din toată această mare arena a agresivităţii intra şi interspecifice? Un etern pasiv la toată această teribilă cursa a înarmărilor dintre specii? Biologul Dan Riskin, gazda emisiunii Monsters Inside Me, peste care sunt sigur că aţi dat când aţi mai butonat pe la Animal Planet sau Discovery Channel, a publicat o carte, anul trecut, intitulată, foarte sugestiv: Mother Nature Is Trying to Kill You: A Lively Tour Through the Dark Side of the Natural World. Mama Natură a căzut în păcatul infanticidului.

Ştiu, când păşim dincolo de jungla de asfalt şi privim doar pentru câteva clipe o pădure, un lanţ muntos sau varietatea de flori şi păsări a căror frumuseţe îmbie pe oricine la contemplaţie, putem rămâne cu impresia că totul din jur este croit pentru a ne fi nouă pe plac, că tot ceea ce observăm până la linia orizontului nu-i altceva decât un vast ţinut idilic special conceput pentru bucuria şi desfătarea noastră, că tot ce se găseşte dincolo de şosele reprezintă un imens supermarket biologic specializat întocmai pentru a satisface absolut toate nevoile umane: mâncare, apă, plante medicinale, ş.a.m.d. În mediul rural probabil că-i ca şi bătut în cuie faptul că oaia, capra, vita sau porcul din propria ograda sunt lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru hrana noastră, că toate au fost special concepute pentru a ne oferi nouă sprijin de-o natură sau alta: câinele pentru a ne apară gospodăria, pisica pentru a ne feri de rozătoarele care ne mănâncă cerealele, calul sau boul pentru a ne căra căruţa, oaia pentru a ne da lână şi brânză, găina pentru a ne da ouă şi carne, ş.a.m.d. Tot ce găsim în mediul nostru natural reprezintă chei menite a deschide cutiile în care-şi găsesc rezolvarea absolut toate nevoile noastre. Sunt daruri oferite de zei. Aşa se face că avem drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor vietăţilor care ne înconjoară, pentru că doar noi contăm pe lumea asta. Suntem noi, oamenii, şi restul vieţuitoarelor. Trebuie să operăm cu o distincţie cât se poate de clară în privinţa asta, ce mai contează că suntem şi noi parte din acelaşi regn animal. Evoluţia e o conspiraţie masonică sau “doar o teorie” negată de Darwin însuşi pe patul de moarte. De asemenea, noi ştim, de la o vârstă fragedă, că mărul, strugurii şi zmeura au toate un gust al naibii de bun, deci ce dovadă mai clară de atât că ele există pe pământ pentru a ne bucura noi de ele? De ce ar fi gusoase pentru noi toate acestea dacă n-ar fi nimeni acolo să se bucure de ele? Au gust bun pentru că ni se adresează. Simplu. Răspunsul este afirmativ, într-adevăr, cu menţiunea că nu ni se adresează doar nouă şi face trimitere la o cu totul şi cu totul altă explicaţie, care nu cred că e deloc pe placul celor pe care-i vizează articolul de faţă (ţine fenomenul de coevolutie – plantele, fiind staţionare, au nevoie [în unele cazuri] de un agent mobil pentru a-şi împrăştia seminţele, aşa că au evoluat de aşa natură încât să ofere o recompensă aceluia care poate ideplini această sarcina). Şi totuşi, ar fi cel puţin bizar să afirmăm că groapa de pe marginea drumului ar reprezenta un “design inteligent”, în ideea că pare a se potrivi de minune cu balta din interiorul sau, dar când considerăm toate acele raţionamente de mai sus că fiind adevărate, nu facem decât să ne situam într-o poziţie similară.

wild-pictureCa o încheiere, propun să ne întoarcem la frumuseţea naturii, la ideea că munţii, apusurile de soare, cascadele şi pasarile viu clorate există şi ele tot pentru a ne umple sufletul de bucurie. Chiar aşa, v-aţi întrebat vreodată cum se explică faptul că găsim un apus de soare sau un vârf de munte ca fiind ceva foarte frumos, în faţa cărora merită să petrecem minute bune? În fond, ştim că este o chestiune universală, pentru că, spre deosebire de gusturile pentru artă, care pot fi atât de subiective, care par să difere atât de radical de la un individ la altul, “arta din natură” pare să sensibilizeze chiar pe toată lumea. Poate nu în aceaşi măsură, dar o face, indiferent de temperament, caracter, personalitate în general. N-am auzit pe nimeni să afirme că el consideră vârfurile Alipilor ca fiind inestetice, cascadele de prost gust sau că penajul unei păsări viu colorate ar fi dezgustător. Sau, şi mai rău, să i se facă efectiv greaţă atunci când duce la nas un trandafir, să spunem. Ceva de genul ăsta aproape că-i de neimaginat, şi cred că nici literatura medicală nu descrie astfel de situaţii, în ciuda paletei extrem de largi pe care o poate lua patologia psihiatrică. Constitute acest aspect o dovadă care să susţină ideea de proiect inteligent sau de natură centrată pe om? Putem invocă acest argument pentru a trage concluzia că natura (sau “inventatorul” său) s-a gândit la toate în ceea ce ne priveşte? Când vine vorba de a explica frumuseţea unui chip, să zicem, putem face cu uşurinţă trimitere la raţiuni darwiniste, dar în situaţia de faţă la ce am mai putea face apel? Deşi nu m-am documentat despre asta, înclin să cred că, dacă nu putem discuta despre asta în termeni evoluţionişti, ca adaptări (deşi cred că am putea argumenta cum anume ar putea fi legată estetica naturii de supravieţuire), atunci cheia descrifrarii acestui mister ar putea sta în ideea de “by-product” a altceva cu care vin echipate minţile noastre (am mai adus în discuţie ideea de by-product în articolul dedicat rădăcinilor religiei). Ar putea fi, de ce nu, un soi de „efect secundar” sau subprodus al faptului că avem capacitatea de a simţi plăcere în legătură cu o mulţime de alte lucruri implicate cu adevărat în supravieţuirea noastră. Una din ipotezele care caută să exploreze apariţia şi evoluţia muzicii merge pe ideea unui “accident fericit” – în termeni evoluţionişti. Ei bine, n-ar fi exclus ca lucrurile să stea într-un mod asemănător şi în privinţa “artei” semnate de Mama Natură, care reprezintă, chiar şi pentru cel mai exigent critic, un artist desăvârşit.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 9,998 vizite
%d blogeri au apreciat asta: