//
acum citeşti:
Gândire raţională, Medicină, Neuroştiinţe

Să vorbim şi despre moarte

Fundal pentru postarea de astăzi: Desiderii Marginis – „Silent Messenger”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Încă de când m-am decis să-mi fac blog, unul din primele gânduri care mi-au venit în minte a fost că ar trebui musai să scriu şi despre moarte la un moment dat. Oricât de bizară ar putea părea o astfel de preocupare, trebuie să recunoaştem cu toţii că-i vorba de-un subiect de-a dreptul fascinant. Ce reprezintă moartea cu adevărat? Ce se întâmplă cu noi când murim? Mai există vreo altă formă de existenţă după ce ne dăm şi ultima suflare? Sunt experienţele la limita morţii NDE (near death experiences) şi experienţele extracorporale OBE (out of body experiences) dovezi ale unei vieţi de apoi? Poate exista conştiinţa şi independent de creier? Este nemurirea doar o fantezie, doar un subiect de literatură SF? Va mai suferi mutaţii definiţia morţii odată cu avansul ştiinţific şi tehnologic ce inevitabil va avea să vină? În termeni pur biologici, are moartea vreun scop, vreun sens anume? Este omul singura specie care înţelege implacabilitatea morţii? Aşadar, un subiect vast, care a stropit cu foarte multă cerneală paginile atâtor lucrări odată cu scurgerea timpului, un subiect ce poate fi abordat de pe atâtea şi atâtea poziţii: religioasă, medicală, antropologică, literară, juridică, etc. De altfel, există chiar şi o disciplină de sine stătătoare care studiază moartea şi aspectele legate de aceasta. Este vorba de tanatologie, de la greceştii “thanatos”, care înseamnă moarte, şi “logos”, care s-ar traduce prin studiu.

Temuta de orice persoană echilibrată din punct de vedere psihologic, căreia selecţia naturală i-a sădit în sistemul nervos programul: “supravieţuieşte cu orice preţ!”, căutată de cei ajunşi în pragul disperării, care o văd ca pe o ultima soluţie la problemele cu care se confruntă, ca pe un ultim refugiu, precum sunt unii din cei ce suferă de SLA (scleroză laterală amiotrofică), poate cea mai cruntă maladie neurologică, sau depresie majoră (clinică), când luminiţa de la capătul tunelului pare a nu se mai arăta, moartea reprezintă o certitudine pentru noi toţi. Ştim cu toţii că, mai devreme sau mai târziu, cu toţi vom ajunge acolo, că nu ne putem strecura printre ghearele acelei clipe fatidice.

Fiind o experienţă universală, moartea a captivat imaginaţia oamenilor încă din cele mai vechi timpuri, astfel că în toate culturile lumii s-au născut mituri ale originilor sale. Toate acestea fac obiectul antropologiei culturale şi mitologiei comparate. De asemenea, aşa cum afirmam şi în articolul dedicat rădăcinilor religiei, este cu siguranţă una din experienţele care au stat la temelia fenomenului religios. Conform tradiţiei creştine, moartea nu este decât urmarea căderii în păcat. Ea reprezintă retragerea unui drept oferit omului de către Divinitate la începuturile timpului. Din lecturarea Genezei reiese faptul că în grădina Edenului nu exista moarte, aceasta fiind o consecinţă a neascultării cuvântului lui Dumnezeu, care a poruncit cuplului primordial, format din Adam şi Eva, să nu se atingă de pomul cunoaşterii binelui şi răului sub nici o formă. “Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să va atingeţi de el, ca să nu muriţi!” – Vechiul Testament, Geneza, 3: 3. Căzând pradă şarpelui, considerat “cel mai siret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Geneza, 3: 1), aceştia ajung să mănânce fructul oprit (simbolizat adesea printr-un măr), astfel că îşi atrag drept pedeapsă alungarea din Eden şi condamnarea la o existenţă limitată în timp şi plină de trudă şi necazuri. Vorbim aici de acel aşa-zis “păcat strămoşesc” (original sin), legat şi el de “taina botezului”, prin care ajunge să fie curăţat, înlăturat – acesta considerându-se a fi transmis oarecum “ereditar”.

Aşadar, ce este moartea? De ce îmbătrânim şi apoi murim? Părem a ne naşte doar pentru a muri, ar putea suna o constatare naivă. Dintr-o perspectiva evoluţionistă, moartea este un fenomen important pentru procesul de selecţie naturală, una din roţile de bază ale motorului evoluţiei. Aruncând o privire către lumea viului, cu greu putem fi convinşi de ideea conform căreia îmbătrânirea este doar o simplă consecinţă a uzării organismului, precum este cazul unei piese metalice din interiorul unei maşini, să spunem, care în cele din urmă ajunge să cedeze sub ‘greutatea’ timpului. Materia vie implică o dinamică aparte, care face că acest lucru să nu se aplice şi în cazul sau, pentru că organismele vii sunt sisteme deschise, unde avem de-a face cu capacităţi de regenerare ce lipsesc în cazul materiei inerte, aşa că motivele pentru care organismele îmbătrânesc şi în cele din urmă pier trebuiesc căutate în altă parte. O dovadă că ipoteza uzării este greşită o reprezintă şi faptul că în cazul multor animale relativ asemănătoare (cum ar fi unele mamifere), durata de viaţă diferă şi ea semnificativ de la o specie la alta. Senescenţa, aşadar, rămâne un mister pentru biologia contemporană şi deşi există unele teorii în acest sens, niciuna nu pare a fi suficient de bine închegată încât să explice în totalitate de ce animalele îmbătrânesc şi în cele din urmă mor. Unele din aceste teorii văd moartea ca fiind un produs secundar (epifenomen), iar altele o văd ca pe o caracteristică programată (care a evoluat strict în acest sens, fiind reglată de un “ceas biologic” intern).

Din punct de vedere tehnic, moartea reprezintă ieşirea din funcţiune a unui sistem biologic. Fiinţele vii reprezintă entităţi biologice deosebit de complexe, maşinării ce înglobează nenumărate sisteme/subsisteme a căror funcţionare este asigurată de o serie întreagă de procese fiziologice cibernetice. Odată ce toate aceste procese sunt stopate, odată ce toate funcţiile biologice ale unui organism încetează, se instalează ceea ce numim noi moarte. O chestiune este foarte clară: toate organele necesită oxigen pentru metabolismul celular, iar acesta este transportat prin sânge de inima, care joacă rolul unei pompe. Odată ce inima încetează să mai bată, sângele nu mai ajunge să irige ţesuturile, astfel că acestea încep să se deterioreze galopant. Este important de înţeles faptul că moartea nu reprezintă un moment anume, ci ea poate fi cel mai bine descrisă ca reprezentând un proces. Asta înseamnă că nu există o linie foarte clară de demarcaţie între ceea ce numim a fi un organism viu şi ceea ce numim a fi unul mort. De altfel, acesta este şi motivul pentru care definiţia morţii a suferit şi ea modificări odată cu trecerea timpului. În cea mai mare parte a istoriei, încetarea bătăilor inimii era privită drept momentul crucial în care o persoană îşi încheia existenţa. Din fericire, datorită avansului tehnologic şi tehnicilor moderne de resuscitare: RCP (resuscitare cardio-pulmonară), defibrilare, injecţie cu epinefrină (adrenalină), ş.a., au putut fi readuse la viaţă persoane considerate moarte după standardele altor timpuri, când stopul cardiac (cardiac arrest) era privit ca fiind ireversibil şi reprezenta chiar definiţia morţii (rata de succes a resuscitării din stop cardiac ajunge în prezent la 18% din cazuri în SUA şi la 16% în Marea Britanie). Din acest motiv, starea corespunzătoare stopului cardiac, când inima nu mai pompează sânge în organism şi toate sistemele sale intră în colaps, a primit în cele din urmă denumirea de moarte clinică. Interesant aici este şi sindromul Lazarus (de la Lazăr din Noul Testament, cel care ar fi fost înviat de Isus), care presupune revenirea spontană a circulaţiei sangvine la ceva timp după eşuarea resuscitării. Din 1982 încoace sunt menţionate în literatura medicală cel puţin 25 de astfel de cazuri, ce ridică uneori dileme greu de trecut cu vederea.

Resuscitarea, într-o anumită accepţiune, reprezintă chiar aducerea la viaţă din “stadii ale morţii” ce fac procesul încă reversibil. Din păcate pentru noi, ţesuturile vii nu sunt precum circuitele integrate ale unui calculator, să rămână intacte odată ce nu-şi mai îndeplinesc funcţia, odată ce electricitatea nu mai este prezentă în ele. Aşa cum spuneam şi mai sus, problema cu ţesuturile vii este că încep să se deterioreze rapid dacă celulele care le compun nu mai au nici un fel de activitate, pentru că în cele din urmă intervine procesul de autoliză. Din acest motiv, vorbim de moarte ca stare permanentă abia atunci când tesuturile organismului suferă modificări ireversibile. Ar fi absurd să încercăm să readucem la viaţă un corp care se află deja în rigiditate cadaverică (rigor mortis), să spunem, când muşchii au ajuns deja înţepeniţi, pentru că această stare îi indică medicului legist faptul că s-au scurs câteva ore bune de la deces şi ştim că în această situaţie în muşchi şi alte organe s-au produs deja modificări chimice cât se poate de serioase. Aici vorbim de modificări ireversibile după absolut toate standardele. De stadiile avansate de putrefacţie sau descompunere, când bacteriile din intestine (dată fiind lipsa sistemului imunitar) şi insectele necrofage/necrofile îşi fac de cap, nici nu mai poate fi vorba. În această situaţie neuronii sunt necrozaţi şi identitatea persoanei, tot ce a reprezentat cândva acel om (gânduri, identitate, amintiri) s-a pierdut odată pentru totdeauna. Acestea fiind zise, putem aduce în discuţie şi ceea ce a căpătat denumirea de moarte cerebrală, unde vorbim de starea ireversibilă a unui creier lipsit de orice activitate (cu celule cerebrale mult prea alterate pentru a fi repornit), în ciuda faptului că restul organelor sunt funcţionale (dar ţinute în viaţă artificial). În această situaţie avem de-a face cu candidaţii ideali pentru donarea de organe. Condiţia oarecum bizară în care putem avea corpul cuiva decedat ataşat unui aparat de ventilaţie mecanică doar pentru a-i fi conservate organele în vederea donării, este denumită în engleză ‘beating heart cadaver’ (cadavru a cărui inima încă bate). Problema inversării procesului ţine, aşadar, de ţesutul cerebral, de creier, pentru că este cel mai vulnerabil dintre toate şi reprezintă totodată şi centrul de comandă şi control pentru întreg organismul (deşi există o diferenţiere şi aici, cei mai sensibili la privarea de oxigen părând a fi neuronii hipocampului), alte organe supravieţuind pe perioade cu mult mai lungi în lipsa oxigenului. Un deget secţionat poate supravieţui şi 12 ore în lipsa unor condiţii speciale de temperatură (mediul ideal de conservare pentru membrele amputate fiind de 4°C), pentru segmente mai mari (care prezintă un volum mai mare de muşchi) timpul scăzând considerabil. În secţia de reanimare factorul limitativ rămâne, deci, creierul.

Dar dacă condiţiile au fost favorabile conservării şi acel organism n-a apucat să dezvolte modificări permanente în ţesuturi, putem vorbi de o aşa-zisă “fereastră” în timp (ce se va deschide şi ea pe măsură ce ştiinţa va avansa), în care, dacă se intervine in „forţă”, există şansa ca persoana aflată la pragul dintre viaţă şi moarte sau, dacă vreţi, într-unul din stadiile incipiente ale morţii, să poată fi readusă la viaţă. În acest sens, există unele situaţii, excepţionale le-am putea spune, când corpul unei persoane poate fi într-atât de bine conservat (ca atunci când persoana cade într-un râu aproape îngheţat, intră rapid în şoc hipotermic şi inima încetează să-i mai bată), încât aceasta poate fi resuscitată şi adusă astfel la viaţă şi după perioade de timp care în alte condiţii (într-un mediu cald, să spunem) ar constitui o imposibilitate. Literatura medicală descrie cazuri în care resuscitarea a fost posibilă şi după perioade de ordinul orelor de la încetarea bătăilor inimii. Îmi amintesc că un astfel de caz am văzut şi eu în emisiunea “Surviving Death” de la Discovery Channel, unde o persoană a fost resuscitată după 3 ore. De aici tragem concluzia că moartea, ca fenomen definitiv, nu este atât o chestiune de încetare a funcţiilor vitale, cât mai degrabă una de deteriorare şi alterare rapidă a ţesuturilor organismului (în special a creierului), care încep să se descompună (autoliză şi celelalte procese) la foarte scurt timp după întreruperea fluxului sangvin. Dacă am avea o metodă viabilă de a conserva ţesuturile într-o stare ideală de îndată ce bătăile inimii s-au oprit, am fi capabili să readucem persoane ‘decedate’ la viaţă chiar şi după perioade nedeterminate, pentru că starea acestora ar echivala cu un veritabil “stand-by”.

Unele informaţii preţioase despre procesul reversibilităţii morţii ne provin şi de la experimentele pe animale, în special pe câini. Toate aceste experimente par a ne îndreptăţi să considerăm că în viitorul apropiat ne-am putea aştepta la o revoluţionare a medicinei de urgenţă din acest punct de vedere. Foarte interesant este un experiment condus de medicul Sergei Brukhonenko, un deschizător de drumuri în privinţa operaţiilor pe cord deschis în Rusia, efectuat în 1940 în fosta U.R.S.S. În experiment, unor câini le-a fost indusă artificial moartea clinică prin golirea sângelui din tot sistemul circulator, după care, după aproximativ 10 minute în care au fost morţi după toate standardele, venele şi arterele le-au fost ataşate unui aparat numit autojektor, ce îndeplinea atât funcţia inimii, cât şi pe cea a plămânilor (şi care le-a reintrodus în cele din urmă sângele înapoi în sistemul circulator). După ce câinii şi-au recăpătat bătăile inimii şi activitatea pulmonară în totalitate, au fost deconectaţi de la autojektor şi după câteva zile şi-au revenit în totalitate. Experimentul era la acea vreme o dovadă vie a faptului că moartea este reversibilă în primele sale stadii, când încă n-au apucat să se producă modificări permanente în ţesuturi. Filmul cu acest experiment, ce poartă numele de “Experiments in the Revival of Organisms”, poate fi văzut aici (are 19 minute). Narator este nimeni altul decât biologul evoluţionist J. B. Haldane, o autoritate în domeniul biologiei la timpul respectiv. Apropo, dacă va ştiţi mari iubitori de animale, poate ar fi bine să nu daţi click, deşi povestea este una cu final fericit.

Limitele acestui experiment ţin de epoca respectivă, dar în altele mai recente s-au reuşit performanţe şi mai incredibile. Dacă în experimentul din anii ’40 câinii s-au aflat în moarte clinică doar pentru 10 minute înainte de a fi readuşi la viaţă, într-un experiment din 2005, efectuat de medicii de la Safar Center for Resuscitation Research (Universitatea din Pittsburgh), câinii au fost readuşi la viaţă după 3 ore în care n-au avut nici un fel de activitate cardiacă sau cerebrală. De data aceasta câinii au fost introduşi în ceea ce poartă numele de animaţie suspendată (suspended animation). Practic, acestora le-a fost golit sistemul circulator, iar în locul sângelui le-a fost introdusă o soluţie salină la câteva grade sub 0, situaţie ce le-a indus acestora o temperatură corporală de doar 7°C, îndeajuns pentru a impedica ţesuturile să declanşeze procesele ireversibile pentru o perioada considerabilă de timp. După cele 3 ore scurse în care câinii au fost morţi, acestora le-a fost aplicat un şoc electric care să le repornească inimile. Se pare că cei mai mulţi şi-au revenit în totalitate, fără să fi rămas cu leziuni cerebrale. Cu o tehnică similară, în 2006 au fost introduşi în animaţie suspendată şi porci. Chiar dacă astfel de experimente par horror pentru cei mai mulţi, părând a face din omul de ştiinţă un Frankenstein modern, ele sunt de o importanţă crucială pentru medicină şi, aşa cum afirmam şi ceva mai sus, ar putea deschide un întreg nou capitol în medicina de urgenţă. Imaginaţi-vă beneficiile animaţiei suspendate în cazul celor care au pierdut foarte mult sânge, în cazul celor care sunt foarte grav răniţi şi se zbat între viaţă şi moarte – introducerea într-o astfel de stare având practic avantajul enorm de a elimina criza timpului din ecuaţie (până ce persoanele rănite ajung pe mâna medicilor capabili să-i salveze). Tehnicile acestea ar fi de un real folos pe câmpurile de lupta, în toate acele situaţii în care timpul este crucial şi poate face diferenţa între viaţă şi moarte.

Mergând şi mai departe ajungem la idei şi mai radicale, precum criogenia, unde conservarea de această dată capătă noi dimensiuni. Pentru că nemurirea este un mai vechi vis al omenirii, unii au fost dispuşi să plătească pentru a-şi conserva în azot lichid capetele (e mai ieftin) sau chiar întreg corpul imediat ce s-au stins din viaţă (vezi Alcor). Premisa de la care pleacă aceştia sună în felul următor: ştiinţa va avansa la un moment dat într-atât de mult încât aproape cu certitudine va fi posibilă readucerea lor la viaţă într-un fel sau altul (şi speră ei, îşi vor recăpăta astfel şi absolut toate funcţiile cognitive şi intreaga personalitate, cu memoria autobiografică şi tot ce ţine de personalitatea unui om). Uimitor este că şi natura a inventat un tip anume de animaţie suspendată, căruia oamenii de ştiinţă se străduiesc şi acum să-i dezlege misterul. Broasca de pădure (Rana sylvatica) îngheaţă pe timp de iarnă şi supravieţuieşte într-o stare de congelare (devine la fel de tare precum un cub de gheaţă), după care primăvara, odată cu topirea gheţii, revine la viaţă. Abilitatea acesteia se leagă de mecanisme biologice specifice doar acestor specii de broaşte, printre care şi faptul că ajunge să aibă în sânge concentraţii impresionante de glucoză, care previn formarea de cristale de gheaţă în celule.

Şi totuşi, cum rămâne cu viaţa de apoi? Se înşală religiile care văd în moarte doar un culoar îngust către o altă lume? Chiar se termină prin moarte absolut totul pentru noi? Oricât de dezarmant ar suna pentru unii, cel mai probabil, da. Nu există nici un fel de dovadă că ar mai exista ceva dincolo de moarte, că am continua să existăm, sub o formă sau alta, după ce corpul nostru fizic dispare şi ajunge reciclat de natură. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: ce denumim conştiinţă, activitate conştientă sau stare de veghe, nu reprezintă altceva decât un produs al activităţii noastre cerebrale, procese electrice şi chimice care-şi au sediul în reţeaua neuronală deosebit de complexă numită encefal, astfel că odată distrus pentru totdeauna acest suport fizic, sunt pierdute pe veci şi toate acele pattern-uri din creier care ne definesc pe noi ca personalităţi individuale. Îmi plac cuvintele fizicianului Stephen Hawking, care, într-un interviu acordat cotidianului britanic The Guardian, a afirmat următoarele: „Eu privesc creierul ca pe un computer care va înceta să funcţioneze când componentele sale vor ceda. Nu există rai sau viaţă de apoi pentru computere stricate; aceasta este o poveste pentru oamenii care se tem de întuneric„.

În ciuda experienţelor descrise de unii după revenirea din moarte clinică, nu avem nici cea mai mică dovadă a faptului că ele n-ar fi altceva decât un simplu produs al unui creier muribund, o simplă iluzie a unui creier aflat în plin şoc sau a unuia care urmează să-şi revină. Cei care studiază toate aceste experienţe, care implică adesea şi presupuse ieşiri din corp şi multe alte astfel de aspecte, iau în calcul şi ipoteza conform căreia aceste experienţe sunt avute fix în momentul în care EEG-urile sunt ‘plate’, în sensul că nu mai este indicată nici un fel de activitate cerebrală pe electroencefalograf (variaţii de potenţial), sugerând astfel o conştiinţa ce funcţionează independent de creier, lucru imposibil în lumina cunoştinţelor din neurostiintele contemporane, care văd în creier un computer biologic (o maşină dotată cu intrări şi ieşiri) ce funcţionează ca un masiv paralel. Mult mai rezonabil este să concluzionăm că toate acele experienţe sunt avute în momentul în care în creier mai există o minimă activitate (deşi provocarea aici o reprezintă explicarea a cum o stare aşa de haotică a creierului poate genera emoţii şi trăiri atât de serene), iar acestea sunt apoi memorate şi amintirea activată în momentul în care pacienţii ajung să-şi revină (sau că ele au loc chiar după intrarea în funcţie a creierului). Din moment ce îşi revin din toate punctele de vedere, cu memoria intactă (fără amnezii retograde sau anterograde), este firesc să presupunem că-şi amintesc şi experienţele (foarte asemănătoare unor vise) trăite înainte ca encefalul să ajungă lipsit de orice activitate sau după recuperarea activităţii. Găsesc explicaţia naturală de aici ca fiind mult mai elegantă decât cea supranaturală.

Unul din cele mai faimoase cazuri ajunse în media în ultima vreme (legat de comă de această dată) este cel al neurochirurgului american Eben Alexander, care după experienţa ‘life-changing’ avută în timp ce se afla în coma profundă indusă de o meningită, a publicat şi o lucrare intitulată “Proof of Heaven: A Neurosurgeon’s Journey into the Afterlife” (2012). Într-un articol postat pe blogul personal, Sam Harris, un binecunoscut avocat al ‘scepticismului ştiinţific’, l-a acuzat pe Alexander că ar fi ignorant în materie de ştiinţe ale creierului şi că modul sau de a se raporta la această experienţă ar fi exact modul în care n-ar trebui să se comporte un om de ştiinţă. La fel de vehement a fost şi reputatul neurolog Oliver Sacks, autor al lucrărilor “Awakenings” şi “The Man Who Mistook His Wife for a Hat” (ambele traduse şi la noi), care a catalogat demersul lui Alexander nu atât ca fiind neştiinţific, cât mai ales antiştiinţific. Sigur că atunci când ai astfel de experienţe eşti foarte tentat să le consideri ca făcând parte din realitatea obiectivă, sigur că pari a avea toate motivele din lume să negi că ar fi vorba de nişte simple halucinaţii, dar nu trebuie uitat faptul că acestea par atât de vii şi de profunde tocmai pentru că fac uz de exact aceleaşi mecanisme şi cai neuronale ca şi percepţiile propriu-zise. Spre exemplu, când cineva are halucinaţii auditive, sunt activate exact aceleaşi arii corticale ca şi în cazul percepţiei auditive normale, astfel că tentaţia de a le respinge ca fiind ceea ce sunt – şi anume halucinaţii – este foarte mare. Dovezi irefutabile că putem avea o conştiinţa în afara creierului, cum sugerează cei ce iau experienţele extracorporale din timpul stopului cardiac de bune, putem avea doar în urma unui studiu precum cel condus de medicul Sam Parnia, care cel puţin până în clipă de faţă nu sprijină în nici un fel pretenţiile acestora (a se vedea proiectul AWARE – awareness during resuscitation, demarat în mai multe spitale din SUA şi Europa). Mi-ar plăcea să existe o viaţă de apoi, să nu se termine totul prin moarte? Sigur că da, cui nu i-ar plăcea? Din pacate, în toată povestea aceasta cu sufletul consider că-i vorba doar de wishful thinking şi nimic mai mult. Închei printr-un citat pe care-l găsesc foarte interesant:

Nu mi-e frică de moarte. Am fost mort miliarde şi miliarde de ani înainte de a mă naşte şi n-am suferit nici cel mai mic inconvenient din această pricină” – Mark Twain (1835-1910)

Anunțuri

Discuție

Un gând despre &8222;Să vorbim şi despre moarte&8221;

  1. Death is nothing to us, since when we are, death has not come, and when death has come, we are not.
    Epicurus, from Diogenes Laertius, Lives of Eminent Philosophers
    Greek philosopher (341 BC – 270 BC)

    Scris de Asdf | Octombrie 3, 2015, 4:47 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: