//
acum citeşti:
Antropologie, Istorie

O scurtă istorie a violenţei – partea I

Fundal pentru postarea de astăzi: Desiderii Marginis — „Come Ruin And Rapture”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Sunt ferm convins de faptul că nu sunt deloc singurul căruia i-au ajuns pe la urechi afirmaţii de genul: ”Aşa am ajuns de răi, că nu cred că ne mai suportă mult D-zeu!”, sau “Sfârşitul trebuie să fie foarte aproape, că prea ne-am înrăit, prea am devenit imorali!”, amintindu-ni-se, în tot acest timp, de crimele odioase şi de violurile ce par a fi nelipsite de la televizor, de faptul că se vorbeşte tot mai des despre legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, pornografie, avorturi, cercetări pe celule stem provenite de la embrioni umani şi multe alte asemenea aspecte ale realităţii noastre cotidiene – în tot acest timp având drept “coloană sonoră” sirenele unor salvări sau maşini de poliţie, ce par a lua forma unor adevărate ţipete de disperare. Dar oare această perspectivă sumbră chiar reprezintă adevărata faţă a realităţii? Să fim astăzi mai imorali ca oricând şi, în consecinţă, mai agresivi faţă de semeni, mai înclinaţi către acte de violenţă ca niciodată? Nu cumva avem de-a face cu o iluzie perfect explicabilă, dat fiind faptul că nu putem experimenta direct pe propria piele modul în care se trăia altădată? Ce fel de dovezi istorice putem invoca şi care este povestea pe care ne-o spun ele? Putem ridica o serie întreagă de întrebări. Defapt, realitatea pare a fi cu totul alta. Oricine este dispus să facă o mică incursiune în trecutul nostru ceva mai îndepărtat (cu condiţia să nu fi plecat cu prejudecăţi la drum), se va convinge cu uşurinţă de faptul că nu suntem deloc mai înclinaţi către violenţă şi nici mai imorali ca oricând, ci din contră (deşi unele semne de întrebare există, desigur, în continuare). Faptul că ne ajung incomparabil mai uşor la urechi fel şi fel de crime odioase nu este absolut deloc un indicator al faptului că trăim vremuri fără precedent din acest punct de vedere, ci avem de-a face cu un fenomen care ne vorbeşte doar despre cât de globalizate şi mediatizate au ajuns evenimentele (majore sau nu) în ziua de azi. Să ne gândim puţin: dacă astăzi auzim de astfel de lucruri, de toate aceste crime şi nedreptăţi tulburătoare, imaginaţi-vă, doar, ce fapte de-o cruzime înfiorătoare şi câtă nedreptate strigătoare la cer trebuie să se fi petrecut în nişte vremuri în care ordinea socială era extrem de precară, educaţia era un privilegiu al celor de vită nobilă, jurnaliştii care să aducă la cunoştinţă opiniei publice toate nedreptăţile erau inexistenţi, iar justiţia, acolo unde exista, avea şi ea cu mult mai puţine în comun cu dreptatea în comparaţie cu cea modernă.

Dar mai bine să apelăm la o mică retrospectivă pentru a avea o imagine de ansamblu. Paleoliticul superior, cu 35.000 de ani în urmă. Numărându-se printre cele mai sociale animale, oamenii, încă din cele mai vechi timpuri, au manifestat o nevoie acută de apartenenţă (bandă, trib, clan, etc.). Pe atunci toţi membrii speciei noastre erau vânători-culegători, trăiau în grupuri nomade de dimensiuni reduse (formate din familii, cu un maxim de până la 100 de indivizi) şi se crede că formau societăţi egalitariste în care se bucurau de mai mult timp liber în comparaţie cu noi, oamenii moderni. De asemenea, densitatea populaţiei era şi ea una foarte redusă (conform unor estimări, acum circa 10.000 de ani nu existau mai mult de 1 milion de oameni), motiv pentru care este foarte posibil ca grupurile umane timpurii să fi evitat pe cât se poate de mult conflictele sângeroase din moment ce aveau la dispoziţie teritorii vaste şi (probabil) suficiente resurse de hrană.

Într-o anumită măsură, acest scenariu pare a fi susţinut şi de lipsa dovezilor arheologice care să pună în evidenţă urme de violenţă pe oasele fosilizate descoperite până în prezent. Tot în sprijinul acestei ipoteze pare să vină şi faptul că nu există nici o pictură rupestră (din cele cunoscute până în prezent) care să înfăţişeze oameni ce atacă alţi oameni, ci doar oameni care atacă animale (şi cărora le este atribuită o semnificaţie magică). În cuvintele lui R. Dale Guthrie, unul din cei mai reputaţi specialişti în arta paleolitică: „Războaiele constituie cea mai mare parte a istoriei înregistrate şi mitice din Holocen (perioadă geologică începută acum 11.700 de ani). Dar arta paleolitică nu arată nici un desen cu conflicte între grupuri şi nu există practic nici o indicaţie a violenţei nimicitoare pe scheletele de la sfârşitul paleoliticului„. Straniu, am fi tentaţi să gândim. Să fie aceasta imaginea acelui paradis pierdut amintit în articolul precedent? Din păcate, având de-a face cu preistoria, cu nişte vremuri care se pierd inevitabil undeva în negura timpului, tot ceea ce putem face este să speculăm pe marginea celor câteva dovezi de care dispunem şi pe care cu greu le-am putea cataloga drept concludente. Cu toate acestea, indiferent cât de paşnice am fi constrânşi să zugrăvim aceste societăţi, ne aşteptăm ca actele de violenţă să nu fi reprezentat, totuşi, situaţii ieşite din comun. De altfel, privind în jur, privind la câte vieţi au fost irosite în zadar în războaie interminabile, care au semănat moarte aproape la scară industrială, precum şi la paralelele ce pot fi trasate între comportamentele noastre şi cele ale altor primate superioare (cu care suntem atât de înrudiţi), am fi foarte tentaţi să spunem că bărbaţii au agresivitatea înscrisă în sânge. Aceste observaţii l-au făcut pe primatologul britanic Richard Wrangham să firme faptul că: „Selecţia a favorizat o tendinţa în rândul bărbaţilor adulţi de a evalua costurile şi beneficiile violenţei şi de a ataca rivalii atunci când beneficiile nete sunt suficient de mari„. Dar de ce bărbaţii şi nu femeile, ne-am putea întreba. Răspunsul nu este chiar aşa uşor de dat. Probabil din mai multe motive (dintre care unele să ne scape momentan, dar mai mult că sigur putem vorbi atât de factori biologici, cât şi de factori psihologici şi sociali), unul din ele fiind acela că în cazul speciei noastre, ca şi în cazul multor altora, masculii sunt nevoiţi să lupte într-o măsură sau alta pentru femele. Dacă ne luăm după unele statistici, 90% din crime sunt făcute de bărbaţi, şi este greu de crezut că totul se rezumă la faptul că bărbaţii au şansa de a se manifesta violent pentru că pot, pentru că sunt mai puternici (cu atât mai mult cu cât victimele nu de puţine ori sunt tot bărbaţi). Tot pe atunci soarta omului de neanderthal era deja pecetluită (ultimii neanderthalieni [imaginea alăturată] au trăit acum aprox 30.000 de ani). Chiar dacă nu ne sunt atât de clare circumstanţele dispariţiei sale (cum este firesc, sunt luate în calcul mai multe ipoteze), nu este de neglijat nici ipoteza conform căreia am fi avut şi noi o contribuţie la extincţia sa. Apoi, prin acele vremuri (amintiţi-va că am setat maşina timpului în urmă cu 35.000 de ani) probabil că se putea vorbi de-o antropofagie aproape generalizată – fie din necesitate (unde proteina animală era o raritate), fie ritualică, pentru a prelua din puterile liderilor altor triburi, să spunem (gândire magică), cum s-a întâmplat până de curând şi în unele triburi izolate din Pacificul de Sud (şi nu numai).

Întorcându-ne puţin în prezent, la concluziile ce pot fi trase din studiul societatillor aşa-zise tradiţionale (tribale), privite uneori ca fiind nişte “fosile vii”, mostre veritabile ale societăţilor de altădată, reprezentative pentru oamenii altor timpuri (cum sunt cele din Papua Noua Guinee, din Amazon sau unele zone foarte izolate ale Africii), observăm că acestea se prezintă într-o diversitate foarte mare din acest punct de vedere: de-o parte a spectrului situându-se cele relativ paşnice (cum ar fi boşimanii San din deşertul Kalahari), iar de cealaltă unele mai degrabă sângeroase (precum sunt cei din tribul Yanomamö, al căror teritoriu se află la graniţa dintre Venezuela şi Brazilia). În “The World Until Yesterday: What Can We Learn from Traditional Societies?“, Jared Diamond subliniază şi el tendinţa multor societăţi tradiţionale de a se angaja în cicluri de violenţă nesfârşită, şi asta deoarece eşuează mai des în a le pune capăt în lipsa unui guvern centralizat. În unele din aceste societăţi membrii unor triburi atacă aproape sistematic membri altor triburi, iar conflictele au de multe ori un caracter ritualic plin de tabuuri. Miza: teritorii, resurse, femei, răzbunări scăpate de sub control (se vorbeşte de nişte războaie endemice). După cum afirmă şi Steven Pinker în “Cum funcţionează mintea”, “Conflictele sângeroase, în care rudele răzbună moartea printr-o altă moarte, fie a ucigaşului, fie a rudelor acestuia, constitute stimulentul principal de răspândire a violenţei de pretutindeni”. Pentru a ne face o idee şi mai clară în legătură cu unele obiceiuri de-a dreptul macabre observate în unele din aceste societăţi, mai putem menţiona aici şi faptul că există anumite triburi nomade în care uneori bătrânii (sau chiar copiii) sunt ucişi pentru a nu deveni o povară pentru ceilalţi membri ai comunităţii (fie sunt ucişi, fie îşi iau viata din proprie iniţiativă). Se pare că în societăţile tribale, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi unde orice dispută este rapid rezolvată datorită presiunii comunităţii (ce altfel riscă să deterioreze semnificativ coeziunea grupului), străinul este aproape întotdeauna perceput ca duşman; faţă de care cineva nu are decât două alternative: ori să fugă pentru a se apăra, ori să apeleze la tactica ‘cea mai eficientă apărare este atacul’, plecând aici de la premisa că dacă n-o va face el primul, o va face negreşit celălalt. Se pare că oamenii au început să înveţe cu adevărat cum să se raporteze la străini, la ‘ceilalţi’, abia atunci când societăţile au pus la un loc suficient de mulţi indivizi care nu se cunosc, atunci când au avansat către ceea ce poartă numele de societăţi statale (state society): guvern centralizat, o oarecare stratificare socială, forţe de ordine, ş.a. O explicaţie a coeziunii din interiorul grupurilor mici rezidă şi în faptul că în interiorul acestora există o întreagă ţesătură de relaţii de rudenie. Odată cu creşterea grupului şi cu diluarea relaţiilor, cresc automat şi riscurile manifestărilor violente, pentru că oamenii sunt mai înclinaţi să fie agresivi faţă de cei cu care nu sunt înrudiţi. Conform observaţiilor antropologului Napoleon Chagnon, care a studiat timp de treizeci de ani populaţia Yanomamö din junglă amazoniană, un sat riscă chiar şi să se dezintegreze dacă relaţiile devin mult prea atenuate.

Aşadar, părem a fi destul de departe de imaginea acelui sălbatic nobil (noble savage) al unor curente filosofice de secol XVIII şi care pare a fi cultivată în continuare în unele cercuri – ideea că oamenii, în starea lor naturală, ar fi buni (posesori ai unei înţelepciuni naturale, intrinseci) şi aflaţi într-o deplină armonie cu natura (dat fiind faptul că n-au fost corupţi de traiul modern ‘decadent’). Jared Diamond chiar a fost aspru criticat pentru ultima sa carte, “The World Until Yesterday”, publicată în 2012, pe motiv ca ar portretiza toate aceste societăţi tradiţionale ca fiind cu mult mai sângeroase decât ar fi cazul. Cei de la Survival International, organizaţie ce militează pentru drepturile acestor societăţi, au catalogat lucrarea lui Diamond ca fiind “nonsens periculos”. Este lesne de înţeles de unde vine indignarea acestora. În fond, acuzaţia care i se aduce acestuia ţine de faptul că s-ar fi raliat acelui curent al antropologiei sociale ce a justificat imperialismul şi colonialismul şi care avea să dea naştere în cele din urmă darwinismului social; a se vedea aici cotropirea celor din societăţile tradiţionale, percepute ca fiind barbare (şi-n consecinţă inferioare celor europene). Au existat vremuri în care era împământenită ideea potrivit căreia societăţile urmează întotdeauna trei stadii distincte, şi anume: sălbatice, barbare şi abia în cele din urmă civilizate. Prin urmare, cele tradiţionale erau asemuite celor sălbatice sau barbare, situaţie ce le arunca automat în categoria “societăţilor eşuate”, blocate în stiluri de viaţă inferioare şi pentru care se impunea, aşadar, ca o datorie morală, intervenţia externă (a se vedea aici şi canibalismul practicat în unele dintre aceste societăţi, care a întărit şi el considerabil această poziţie). De această acuzaţie pare să nu fi scăpat nici Pinker după publicarea în 2011 a lucrării “The Better Angels of Our Nature”, situaţie ce aminteşte mai degrabă de “political correctness” decât de realitate istorică şi interpretare echidistantă a datelor din teren. Dincolo de toate aceste acuzaţii, realitatea trebuie acceptată indiferent de modul în care se prezintă, indiferent ce ne spun statisticile – care, din păcate, par să-i scoată pe cei din aceste societăţi ca fiind mai violenţi per total în comparaţie cu cei din socetăţile statale – şi nicidecum cosmetizată din teama de a nu încuraja pe viitor politici agresive faţă de aceştia. Diamond nu pare a se se arată prea afectat, răspunzând prin faptul că s-ar fi obişnuit deja cu criticile, care n-au fost deloc puţine de-a lungul timpului, şi care au venit din ambele extreme: atât din partea celor care-i asociază întotdeauna pe indigeni cu nişte brute violente care ar trebui exterminate sau alungate de pe teritoriile lor cât mai repede cu putinţă, cât şi din partea celor care şi-au făcut un obicei din a-i idealiza, din a perpetua mitul sălbaticului nobil. Criticile pe care şi le-a atras odată cu publicarea ultimei sale cărţi sunt cu atât mai greu de înţeles cu cât această ultimă lucrare este dedicată în cea mai mare parte acelor lucruri pe care le avem cu toţii de învăţat de la aceşti oameni (legat de creşterea copiilor, atitudinea faţă de pericole şi multe altele).

De altfel, a spune că societăţile tradiţionale sunt mai înclinate care violenţă nu-i acelaşi lucru cu a spune că aceştia au o înclinaţie genetică în acest sens (prin care s-ar deosebi de cei din societăţile moderne), ci doar că organizarea lor socială nu poate stăpânii aşa de bine fenomenul sau că încurajează anumite tipare de comportament. Oamenii moderni, indiferent de loc sau timp, au înclinaţii biologice atât către violenţă, cât şi către reconciliere şi cooperare (pentru că, paradoxal, ne numărăm printre cele mai agresive specii, dar în acelaşi timp ocupăm chiar primul loc când vine vorba de altruism şi empatie). Aşadar, ambele sunt naturale, ambele au servit (şi încă servesc) unor scopuri în trecutul nostru evolutiv (spre exemplu, în cazul agresivităţii putem depista cu uşurinţă următoarele comportamente adaptative: apărarea teritoriului, apărarea partenerului; sau în cazul femelelor, apărarea progeniturilor). Acestea fiind zise, putem afirma că nici europenii n-au fost mai presus din acest punct de vedere, deşi erau învăluiţi de un mai mult decât evident complex de superioritate morală. Vom ilustra acest aspect mai pe larg pe parcursul materialului.

Apoi păşim dincolo de revoluţia neolitică şi conflictele tribale capătă dimensiuni fără precedent. Populaţiile sunt mai numeroase şi mijloacele sunt mai adecvate scopurilor destructive. Apar arme noi: arcul, praştia, buzduganul, suliţa, ş.a.; putem arunca o privire fugară către echipamentul lui Ötzi (omul gheţurilor) pentru a vedea cam despre ce arme se putea vorbi cu 5000 de ani în urmă (amintesc faptul că asupra sa s-a găsit un arc, un cuţit din silex cu mâner din lemn şi-un topor cu lama din cupru [pe lângă alte câteva unelte]). Deşi s-a speculat mult în legătură cu împrejurările morţii sale, cert este că pe corpul sau s-au găsit mai multe urme de violenţă: vârful unei săgeţi înfipt în urmarul stâng, semnele unei lovituri puternice la cap şi urmele unei tăieturi adânci pe unul din braţe. O cercetare recentă arată că n-a murit imediat după rana serioasă survenită la umărul stâng, iar o alta (bazată pe analize ADN) că este foarte posibil să nu fi fost deloc singur, ci împreună cu alte persoane care i-au acordat o minimă asistenţă (care au fost de asemenea rănite) şi că au luat cu toţii parte la o confruntare violenţă cu membrii unui alt grup.

Aşadar, ne îndreptăm către nişte unde vremuri unde prima dată părem a fi îndreptăţiţi să vorbim de război în adevăratul sens al cuvântului (cu mobilizarea unui număr impresionant de oameni). Putem deschide pentru câteva clipe Biblia pentru a ne face o idee despre cât de violenţi şi imorali (după standardele noastre, desigur) erau oamenii pe la sfârşitul epocii bronzului, spre exemplu. În Vechiul Testament avem nenumărate mărturii ale teribilelor războaie tribale, unde substratul religios pare să fi fost şi el omniprezent. Şi, desigur, ca şi în celelalte războaie tribale, şi aici jafurile, violurile şi răpirile femeilor sunt ceva cât se poate de comun, fiind privite ca un fel de cireaşă de pe tortul războiului şi nimic altceva. Spre exemplu, atunci când în urma unui atac au fost cruţate femeile şi copiii, Moise li se adresează celor din tribul său în felul următor:

Pentru ce aţi lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Valaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul Domnului, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obştii Domnului. Ucideţi dar toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi” – Vechiul Testament, Numerii, 31: 15-18

Într-alt loc, însuşi Iahve, Dumnezeul Vechiului Testament, i se adresează lui Moise astfel: “Când te vei apropia de cetate ca s-o cuprinzi, fă-i îndemnare de pace… Iar de nu se va învoi cu tine la pace şi va duce război cu tine, atunci s-o înconjori: Şi când Domnul Dumnezeul tău o va da în mâinile tale, să loveşti cu ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile şi copiii, vitele şi tot ceea ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine şi să te foloseşti de prada vrăjmaşilor tăi, pe care ţi i-a dat Domnul Dumnezeul tău în mână” – Vechiul Testament, Deuteronomul, 20: 10-14

De asemenea, de acolo aflăm cât de la ordinea zilei erau pe atunci sacrificiile animale în numele zeilor. Zeii erau inseţati de sânge şi trebuiau îmblânziţi: “În vremea aceea, chemând pe Moise, Domnul i-a grăit din cortul adunării şi i-a zis: „Graieşte fiilor lui Israel şi le spune: De va aduce cineva dintre voi jertfă Domnului din dobitoace, să aducă jertfa din cireada de vite şi din turma de oi. De va fi jertfa lui ardere de tot din vite mari, să fie parte barbătească, fara meteahnă, şi s-o aducă la uşa cortului adunarii, ca sa fie bine-placută înaintea Domnului” – Vechiul Testament, Leviticul – cartea a treia a lui Moise, 1: 2-3

Desigur, aici este vorba de sacrificarea unor animale, dar sacrificiile umane n-au fost deloc străine acelor vremuri, chiar dacă nu sunt menţionate în Biblie şi chiar dacă unii ar fi tentaţi să interpreteze anumite versete din Vechiul Testament ca fiind cel puţin curioase din acest punct de vedere. Spre exemplu, în Ieşirea (Exod) 22: 29-30, Dumnezeu îi dă următorul sfat lui Moise: “Nu întârzia a-Mi aduce pârga ariei tale şi a teascului tău; pe cel întâi-născut din fiii tăi să Mi-l dai Mic! Asemenea să faci cu boul tău, cu oaia ta şi cu asinul tău: şapte zile să fie ei la mama lor, iar în ziua a opta să Mi le dai Mie!”, care duce cu gândul mai degrabă la sacrificiile de vieţi oameneşti.

Probabil că sacrificiile umane, la o scară mai mică sau mai mare, au existat cam pe întreg mapamondul cândva, indiferent că vorbim de continentul euroasiatic, de cele două americi sau de “continetul negru” (african). Dar cele mai sângerase sacrificii umane despre care avem cunoştinţă vin de la populaţiile din mezoamerica (în special de la azteci). În populaţia aztecă, Huitzilopochtli, zeul Soarelui, avea o sete deosebită pentru sânge, astfel că erau necesare zilnic sacrificii umane pentru a se ridica de fiecare dată pe cer (şi unde principalii candidaţi erau nefericiţii prizonieri de război). Uneori aceştia se angajau în lupte doar pentru a obţine un nou stoc de victime care apoi erau oferite zeilor drept ofrandă. Sacrificiile aveau loc sus, în vârfurile templelor, unde prizonierii erau ţinuţi cu faţa în sus şi unde li se străpungea pieptul cu un cuţit ceremonial din silex pentru a li se scoate inima pe când erau încă vii, după care li se tăia capul şi membrele, iar trupurile le erau lăsate apoi să se rostogolească pe scările templului până jos. Acesta nu era singurul zeu pentru care se făceau sacrificii, ci numeroase jertfe se făceau şi în numele zeului ploii, Tialoc, zeului Tezcatlipoca (zeu al nopţii, al uraganelor, al multor altor lucruri) şi, desigur, şi în numele altora. Pentru a vă face o idee despre amploarea unor astfel de sacrificii, gândiţi-vă că la consfinţirea Marii Piramide (Templo Mayor) din Tenochtitlán (astăzi în Ciudad de México) în 1487, se spune că ar fi fost sacrificate între 10.000 şi 80.400 de persoane în decurs de doar patru zile. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, este clar că sacrificiile erau practicate pe scala largă, pentru că alte surse estimează sacrificarea a 20.000 de victime la încheierea fiecărui ciclu de 18 luni. Descrieri ale unor astfel de sacrificii avem chiar şi de la Hernán Cortés, faimosul conchistador sub care a căzut Imperiul Aztec (ce a avut “aliat” virusul variolei). Pe lângă cele ale aztecilor, cele mai notorii, multe alte sacrificii se făceau şi în numele zeităţilor mayaşe, zapotece (mezoamerica) sau incaşe (în America de Sud). Probabil că cei care au văzut filmul Apocalypto (legat de civilizaţia Maya de această dată), regizat de Mel Gibson, şi-au făcut deja o idee despre cum se desfăşurau sacrificiile umane prin acele locuri şi cât de suprarealistă părea toată atmosfera din jurul lor.

Anunțuri

Discuție

5 gânduri despre &8222;O scurtă istorie a violenţei – partea I&8221;

  1. Am senzatia ca ai citit The Better Angels of our Nature?

    Scris de insulaindoielii | August 8, 2013, 7:54 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 9,998 vizite
%d blogeri au apreciat asta: