//
acum citeşti:
Antropologie, Gândire raţională

Paradisul pierdut?

Fundal pentru postarea de astăzi: Lustmord & Robert Rich – „Undulating Terrain”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Iniţial mă pusesem pe scris un articol în care îmi propusesem să mă leg de mai multe idei pe care le consider a fi preconcepute şi asupra cărora cred că ar merita să reflectăm cu ceva mai multă seriozitate. Toate bune şi frumoase, dar apoi mi-am dat seama că textul scris a devenit mult prea lung (şi implicit prea greoi de parcurs) pentru a fi publicat sub o singură postare, aşa că m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să desprind câteva teme mai importante pe care să le dezvolt apoi mai pe larg în articole separate. Din acest motiv, temele abordate se vor regăsi foarte comprimat (ca şi concluzii) şi în acest prim articol, următoarele trei sau patru nefiind altceva decât nişte dezvoltări ale unor idei principale de aici. Bun, acum că am lămurit acest aspect, să-i dăm bice.

În mintea tot mai multor persoane pare să fi încolţit ideea potrivit căreia, în general vorbind, strămoşii noştri ar fi dus-o cu mult mai bine decât noi din aproape toate punctele de vedere, că pe măsură ce timpul s-a scurs, am fi devenit tot mai debusolaţi, tot mai rupţi din sânul naturii care ne-ar fi îngrijit şi ocrotit precum o mamă. Altfel spus, aceştia se arată profund preocupaţi de faptul că ne-am fi îndepărtat îngijorător de mult de înţelepciunea ce-l caracteriza pe om odinioară, când trăia într-o armonie deplină cu toţi şi toate – de unde şi vremurile nefericite pe care le trăim în prezent. E greu de spus la care vremuri se referă aceştia mai exact, aşa că putem presupune că fiecare în parte are propria sa versiune a acestui trecut frumos colorat.

Desconsiderarea prezentului, îmbracă, desigur, multe forme. Începând cu naturopaţii hardcore (mânaţi de ‘obsesia naturalului’), potrivit cărora tot ce-i natural este musai bun, în vreme ce tot ce este artificial este de nedorit şi care nu de puţine ori se arată neîncrezători în eficienţa medicinei moderne, preferând-o pe cea tradiţională, milenară, pe care o percep ca fiind tot mai trecută cu vederea, trecând prin acea categorie religioasă ce trăieşte cu impresia că ne-am îndepărtat nepermis de mult de Dumnezeu şi de învăţăturile sale şi terminând cu cei care cochetează cu idei radicale precum anarho-primitivismul, ce nu se sfiesc să afirme faptul că industrializarea a fost cel mai mare păcat al umanităţii, dorindu-şi, probabil, o lume cât mai lipsită de orice fel de tehnologie, eventual pre-neolitică – există o serie întreagă de tipologii care par să facă apologia trecutului.

În următoarele patru postări voi încerca să spulber acest mit, pentru că am convingerea că avem de-a face cu un simplu mit, nimic altceva. Desigur, nici cei mai hardcore indivizi cu o astfel de viziune nu neagă faptul că n-ar fi existat un progres tehnologic fabulos – chiar ar trebui să fii teribil de rupt de realitate s-o poţi face, înconjurat fiind de tehnologia de vârf aflată la tot pasul –, dar aceştia par a lua în seamă strict ‘partea goală a paharului’ când privesc către toate aceste roade ale cunoaşterii, par a fi focusaţi strict pe aspectele sale negative, pe care nu cred că le neagă nici cei mai înfocaţi neofili – pe acel inevitabil revers al medaliei. Că tehnologia se traduce în ultimă instanţă şi prin probleme este cât se poate de adevărat, pentru că, aşa cum afirmă şi Jared Diamond, autor al mult apreciatei lucrări “Viruşi, arme şi oţel”, “Tehnologia înseamnă, pur şi simplu, o putere mai mare, de unde şi problemele globale cu care ne confruntăm în ziua de azi”. Din acest punct de vedere, desigur, sunt de acord cu aceşti oameni, pentru că aproape toate descoperirile ştiinţei pot fi folosite atât în scopuri nobile, constructive, cât şi în unele cât se poate de destructive, totul depinzând, în ultima instanţă, de cum sunt folosite, de intenţiile şi discernământul celor care deţin pârghiile puterii. De asemenea, sunt de acord şi cu faptul că, având de câştigat pe o parte, aproape inevitabil ajungem să pierdem pe alta, cu atât mai mult cu cât consecinţele unei intregi serii de inovaţii sau programe implementate sunt aproape imposibil de prognozat pe termen lung. Opinia mea este că nu am avut de-a face doar cu o fantastică evoluţie tehnologică, ci că se poate vorbi şi de-o evoluţie spirituală cât se poate de concretă. Situaţiile nefericite cu care ne confruntăm, păcatele societaii actuale, ţin doar de complexitatea lumii acesteia în care trăim astăzi (şi de moştenirea generaţiilor anterioare), care automat generează şi probleme pentru care trebuiesc căutate soluţii. O societate mai dezvoltată, mai complexă, este de aşteptat să se confrunte cu probleme neîntâlnite în cazul uneia mai simple ca şi aparat administrativ. Apropo de moştenire: dacă am avea un nou start astăzi (fixaţi-l când doriţi), având cunoştinţă de toată această evoluţie tumultoasă, oare n-am reuşi să gestionăm cu totul şi cu totul altfel o serie întreagă de situaţii, oare n-am fi conduşi de un cu totul şi cu totul alt spirit? Sau poate că nu, poate că am fi la fel de egoişti şi lipsiţi de viziune (adepţi ai ideii de “după noi, potopul”). Mi-e greu să cred. Să ne gândim la un exemplu banal: circulaţia în unele oraşe. Un oraş cu vechime considerabilă a fost construit pentru trăsuri cu cai şi pentru a asigura cămin unui număr relativ mic de locuitori. Este firesc ca acum, când pe străzi se află un număr impresionant de maşini şi când am devenit aşa de mulţi, să ne confruntăm cu tot felul de probleme. Cine ar mai proiecta astăzi străduţe mici şi înguste în ideea că vor fi folosite de maşini? Astăzi o soluţie ar fi ca acolo unde există astfel de străzi şi unde vorbim de zone istorice cu potenţial turistic (care merită conservate si consolidate pe deplin), cel mai potrivit ar fi să interzicem traficul auto.

Dacă ar fi să nominalizăm câteva dintre cele mai negre păcate ale vremurilor noastre, ne-ar veni relativ uşor pe buze defrişările masive, dispariţia tot mai multor spaţii verzi de prin zonele urbane, poluarea, aşa-numitele ‘boli ale civilizaţiei’, agenţii infecţioşi rezistenţi la antibiotice, dispariţia unor specii, suprapopularea, dependenţele de tot felul (substanţe psihoactive, internet, jocuri, ş.a.), sentimentul de alienare, de înstrăinare a celui care trăieşte în această veritabilă “grădină zoologică urbană”, în termenii lui Desmond Morris, ş.a.m.d. Cu ce nu sunt de acord, însă, este ideea că beneficiile societăţii moderne ar fi cu mult mai mici în comparaţie cu pagubele şi restul problemelor cu care vine aceasta la pachet, cu faptul că preţul plătit pentru tot ceea ce am obţinut astăzi este unul mult prea mare. Sunt conştient de faptul că sună cinic să-i spui unui indigen din bazinul amazonian cum că-i este cu mult mai bine acum, de când cu exploatările petroliere, defrişările masive şi viciile introduse în comunitatea sa de “civilizarea occidentală” forţată, care vine şi-i perturbă complet lumea ancestrală, dar să nu uităm faptul că aici vorbim de omenire la modul general, ca un tot unitar. Că unii o duc indiscutabil mai rău în comparaţie cu părinţii sau strămoşii lor este perfect adevărat, dar statistic vorbind indicatorii cu privire la bunstarea de la nivel global ar trebui să ne insufle şi o briză de optimism. Şi n-ar trebui să se înţeleagă automat nici că n-ar fi existat involuţii temporare de-a lungul timpului (a se vedea monstruozităţile celui de-al II-lea Război Mondial, să zicem, care sunt relativ apropiate temporal de noi). Nimeni n-ar trebui să înţeleagă evoluţia aceasta – sub toate aspectele sale – ca fiind una lineară, ci ea ar trebui înţeleasă strict aşa cum se prezintă în realitate, ca o traiectorie sinusoidală (cu suişuri şi coborâşuri, ca un carusel care spre sfârşit se retrage pe-un deal) şi nimic mai mult.

Oricât ar muri unii de dorul vremurilor de mult apuse, realitatea este că omenirea, ca întreg, o duce mai bine că niciodată din aproape toate punctele de vedere, pentru că ne bucurăm de o sănătate mai bună ca oricând, suntem mai toleranţi cu ceilalţi ca oricând, deci mai puţin înclinaţi către violenţă ca oricând, situaţie care se traduce şi printr-o mai mare siguranţă ca oricând şi, desigur, avem mai multe drepturi, libertăţi şi oportunităţi de autorealizare ca oricând (iar lista aceasta poate fi continuată cu uşurinţă de oricine). Dacă am avea posibilitatea de a ne teleporta undeva în trecut, probabil că indiferent ce moment al istoriei ne-am alege drept destinaţie, am ajunge numaidecât profund dezamăgiţi şi ne-am simţi teribil de neadaptaţi acelei societăţi, formaţi fiind în cea de astăzi, pe care adesea o percepem ca fiind degradată. Auzim vorbindu-se cu unele ocazii de înţelepciunea strămoşilor noştri, de sănătatea de fier a celor din alte veacuri care, necunoscând oraşele moderne, munceau pământul şi se hrăneau numai cu ce aveau la câmp sau în grădină. Dar ducând un trăi mai apropiat de natură, înseamnă automat că erau mai fericiţi? Nu neapărat, mai ales având în vedere faptul că ţăranii au fost aproape întotdeauna exploataţi precum nişte animale de tracţiune şi că am fi tentaţi să spunem că fericirea-i un concept cât se poate de modern din moment ce vieţile multora din cei care au trăit în alte vremuri n-au fost altceva decât nişte aprigi lupte pentru supravieţuire (într-o lume în care inegalitatea, sărăcia, mizeria, boala şi violenţa domneau la tot pasul). Dar aici ajungem şi la un paradox uşor problematic pentru postarea de faţă. Nici să ne închipuim că erau extrem de nefericiţi şi de deprimaţi nu-i chiar cea mai fericită poziţie, pentru că natura omului şi condiţia umană fac ca adaptarea emoţională să-şi spună şi ea în cele din urmă cuvântul. “Oamenii se adaptează la viaţa pe care o duc şi la circumstanţele în care trăiesc”, afirmă Pinker în “Cum funcţionează mintea”.

Apoi Biblia ţine şi ea să ne amintească de faptul că oamenii altor timpuri erau extrem de longevivi, că duceau vieţi la care nici cei mai norocoşi dintre noi n-au astăzi ocazia să mai ajungă. Potrivit scripturii Vechiului Testament, Matusalem ar fi trăit nu mai puţin de 969 de ani. Cred că nu este deloc cazul să intrăm în amănunte pentru a arată de ce viziunea aceasta nu-i câtuşi de puţin compatibilă cu datele pe care le-am obţinut până în prezent în legătură cu istoria naturală a lumii şi cu privire la longevitatea lui Homo Sapiens de-a lungul mileniilor. Oricum am lua-o, trebuie să acceptăm faptul că aceste idei (traiul idilic de altădată) nu sunt altceva decât nişte idealizări groslane, nişte simple, dar cât se poate de fireşti romanţări a căror sursă poate fi foarte uşor pusă pe seama faptului că nu putem experimenta pe pielea noastră modul în care se trăia altădată şi că suntem prea puţin înclinaţi să privim fără pic de prejudecăţi către adevărata faţă a istoriei. Cum am afirmat şi puţin mai sus, se impune o anumită prudenţă în intepretarea acestor chestiuni, şi asta pentru că, chiar dacă după standardele noastre din ziua de astăzi suntem înclinaţi să credem că strămoşilor noştri trebuie să le fi fost cu mult mai rău din moment ce vremurile erau aşa cum erau, asta nu înseamnă automat şi că aceştia chiar aşa le percepeau (amintiţi-vă de adaptarea menţionată puţin mai sus). Astăzi suntem foarte înclinaţi să asociem fericirea cu avuţia, cu câştigurile materiale care ne pot asigura un trai decent, dar aşa cum realitatea ne-a dovedit-o de atâtea şi atâtea ori, ştim la fel de bine şi faptul că nefericiţi putem fi chiar şi foarte înstăriţi fiind, chiar şi în situaţiile în care ne putem satisface necondiţionat aproape orice dorinţa materială. Ba cineva ar putea argumenta aici cum că la adevărata fericire se poate ajunge abia în momentul în care ajungem să ne dezactivăm anumite nevoi, când dobândim capacitatea de a ne mulţumi cu cât mai puţin posibil, când ajungem la înţelepciunea de a ne extrage bucuriile dintr-un trăi cât mai simplu cu putinţă. De altfel, s-ar părea că nu lipsa resurselor este unul dintre factorii determinanţi al nefericirii şi agresivităţii noastre faţă de ceilalţi, ci faptul că există alţii care au mai mult decât noi, că în realitatea noastră imediată suntem mai tot timpul puşi în situaţia de a ne compara cu alţii care au resurse disproporţionate în raport cu noi. Tot în cuvintele lui Pinker: “Numărul actelor de violenţă dintr-o societate este influenţat mai direct de fenomenul de inegalitate decât de sărăcie”.

Cât priveşte viitorul, indiferent cât de pesimist l-ar zugravii unii, distopic precum SF-urile orweliene, el pare a ni se înfăţişa tot mai luminos. Lucrurile par să mergă din bine spre mai bine, pentru că trăim într-o lume tot mai interconectată, tot mai globalizată, unde graţie documentarelor, mass-mediei, fenomenelor Google şi You Tube reuşim să ne identificăm tot mai bine şi cu cei cu sisteme de gândire sau cultură diferită de cea proprie. Desigur, la fel cum se întâmplă când ne întoarcem privirea spre trecut, viitorul pare să se piardă şi el undeva în ceaţă dincolo de-un punct anume. Iar dacă opacitatea trecutului este mai puţin de înţeles, cea legată de viitor este, fără îndoială, cât se poate de justificată. Or să mai existe razboaie, conflicte armate majore? O să se mai repete istoria în unele privinţe? Fireşte. Dar oricare vor fi provocările sau încercările care ne vor bate la uşă pe viitor, astăzi putem spera la o redresare mai rapidă ca oricând (asta dacă nu cumva ajungem la vreun “holocaust atomic” pe viitor, situaţie care ar arunca societatea într-o mizerie umană cum doar filmele postapocaliptice o mai prezintă).

În lucrarea cu nume foarte sugestiv, “Abundance: The Future Is Better Than You Think”, autorii Peter H. Diamandis şi Steven Kotler încearcă să ne convingă de faptul că ne putem aştepta la un viitor cât se poate de optimist, pentru că premisele ca el să fie unul al prosperităţii şi fericirii au fost deja puse. Conform statisticilor invocate de autori, sărăcia s-a redus doar în ultimii 50 de ani ani cât s-a redus în cei 500 de dinainte, iar la nivel global discrepanţa dintre naţiunile bogate şi cele sărace s-a redus şi ea semnificativ (iar trendul pare să se menţină). Aşa cum vom vedea şi în materialele ce vor urma, astăzi incontestabil ne bucurăm de privilegii care au fost străine celor din alte vremuri, pentru că ducem vieţi mai lungi, mai sănătoase (chiar dacă în unele locuri părem a vedea exact contrariul), avem acces la servicii tot mai bune, acces tot mai uşor la informaţii, la educaţie, la mijloace de comunicare, valori comune şi democraţii tot mai consolidate.

Trăim cele mai bune vremuri din aproape toate punctele de vedere, iar trecutul nostru evolutiv şi tot zbuciumul iscat până în clipa de faţă sunt foarte departe de imaginea idilică a unui paradis. Şi totuşi, cu părere de rău putem vorbi şi de-un paradis aproape pierdut, care face necesară promovarea tot mai vehementă a energiilor verzi pe viitor. Este căminul nostru natural, în care simţim cu adevărat că trăim şi pe care-l căutăm ori de câte ori dorim să ne încărcăm bateriile. Acestuia chiar trebuie să-i purtăm de grijă cu toată seriozitatea, pentru că este unul din bunurile noastre cele mai de preţ (şi de care depinde, într-o măsură sau alta, şi echilibrul nostru emoţional).

Anunțuri

Discuție

2 gânduri despre &8222;Paradisul pierdut?&8221;

  1. Like. Aștept continuarea 🙂

    Scris de andreidanel | Iulie 21, 2013, 5:06 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 10,253 vizite
%d blogeri au apreciat asta: