//
acum citeşti:
Antropologie, Gândire raţională

Criptozoologii şi al lor „Bigfoot”

Fundal pentru postarea de astăzi: False Mirror – „Hidden Track”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

aurora resize

Văd că au apărut tot mai multe emisiuni dedicate subiectului Bigfoot, sau Sasquatch, cum i se mai spune, echivalentul american al faimosului Yeti (Abominable Snowman din munţii Himalaya), a cărui legendă pare să se fi cam stins în ultimii ani. Încep prin a face o mică mărturisire. Şi eu mă mai uit cu plăcere la astfel de emisiuni când le mai prind, ba mai mult, chiar a existat o vreme în care eram fascinat de-a dreptul de ideea că o astfel de primată ar putea exista undeva, într-un colţ uitat de lume. Cu toate acestea, pe cele focusate strict pe ‘vânătoarea’ lui Bigfoot, unde doar îi vedem pe unii care-şi etalează echipamentul ultrasofisticat, cu camere în infraroşu, de termoviziune, ‘urechi bionice’, senzori de mişcare sau chiar drone, şi care nu fac altceva decât să dea dovadă de o naivitate cel puţin suspectă, le găsesc mai puţin interesante. Acestea, dacă sunt interesante în vreun fel anume, sunt doar prin prisma faptului că oferă prilej de a urmări ‘psihologia convingerii’ la lucru. Aşadar, când spun că le găsesc şi eu atractive, le am în vedere mai mult pe cele care sunt axate pe geneza acestui mit, pe cele care caută să păstreze şi o oareşce neutralitate – cele care, altfel spus, mai dau cuvântul şi unor sceptici cu normă întreagă, precum Michael Shermer sau Joe Nickell. Înseamnă asta că am crezut vreodată cu adevărat în existenţa sa? Nicidecum, când zic că a existat o vreme în care eram fascinat, mă refer doar la faptul că eram intrigat de o astfel de posibilitate şi că îmi plăcea să văd care erau dovezile invocate de cei care afirmau existenţa a aşa ceva şi apoi care erau comentariile scepticilor pe marginea lor.

Aşadar, se poate spune că înţeleg foarte bine atracţia unora către mister, că rezonez într-o măsură însemnată cu fascinaţia pe care o exercită pentru mintea umană posibilitatea existenţei unor astfel de animale ipotetice. Chiar aşa, ce poate fi mai palpitant decât să afli că, în plin sec. XXI, undeva, acolo, a supravieţuit, într-un mod misterios, o câtamai primata cu care mai şi suntem înrudiţi într-o măsură sau alta. Multe alte descoperiri fascinante din antropologia şi primatologia ultimelor decenii ar păli de la distanţă pe lângă o astfel de descoperire. Când zic asta îmi vine în minte uimitoarea descoperire a lui Homo floresiensis, poreclit “hobbit”, un hominid de statură foarte mică, ale cărui oseminte fosilizate au fost scoase la lumină în 2003, undeva în insula Flores din Indonezia. Uimitor la acest hominid este faptul că unele dovezi sugerează că ar fi putut supravieţui până acum aproximativ 12-13.000 de ani (ceea ce nu face exclusă nici întâlnirea sa cu oamenii moderni, care au colonizat Indonezia încă de acum ~ 45.000 de ani). Poate unora li se pare o perioadă foate îndepărtată, dar pentru perioadele de timp cu care sunt obişnuiţi paleoantropologii să lucreze, adică acei cercetători care se ocupă cu studiul fosilelor ce zugrăvesc tabloul evoluţiei umane, ea este o perioadă extrem de apropiată de noi; să nu uităm că este foarte posibil să vorbim de o specie dinstinctă de Homo sapiens (aspectul ăsta pare încă dezbătut de unii), a cărei extincţie s-a petrecut cam pe atunci când noi ne pregăteam să facem primii paşi către revoluţia neolitică – poate cel mai însemnat capitol al istoriei umanităţii, când aveam să facem tranziţia de la modul de viaţă nomad, de vânători-culegători, la cel bazat pe agricultură şi creşterea animalelor.

Dar să revenim în prezent, la subiectul nostru, ipoteticul Bigfoot. Dacă acesta s-ar dovedi a fi un animal real, sărmanul “hobbit”, de mult dispărut, aproape că ar deveni o glumă proastă, pentru că eu cred că ar fi o descoperire ce ne-ar sili să reevaluăm şi să punem într-o lumină nouă aproape tot ce ştim astăzi despre evoluţia şi condiţia umană. În fond, am avea de-a face cu un animal biped, mult mai înrudit cu noi decât multe alte animale, şi dotat cu o capacitate cognitivă probabil superioară oricărei alte antropoide din prezent (din moment ce face o treabă aşa de bună în a se ascunde de noi). ADN-ul său, dacă am intra în posesia unor mostre de păr (unii zic că le au deja) sau, de ce nu, chiar a unui animal întreg, în carne şi oase, ne-ar arăta care-i este locul în marele arbore filogenetic, fapt ce ne-ar ajuta să vedem unde se situează mai exact în raport cu noi şi cu alte primate superioare, precum cimpanzeii sau gorilele. Imginaţi-vă, aşadar, ce ar însemna o astfel de descoperire, şi e clar că nu doar pentru primatologie sau antropologie, ci pentru ştiinţă în general. Lumea academică ar fi bulversată cu siguranţă. Gândiţi-vă cum ar vui televiziunile, ce zarvă s-ar crea peste tot. Ar fi descoperire ce aproape că ar echivala cu cea a descoperirii unor tipuri de viaţă extraterestră (o posibilitate reală de această dată). Probabil n-aş greşi prea mult dacă aş spune că s-ar vorbi aproape numai despre asta câteva luni (sau chiar ani) la rând pe la televizor. Acestea fiind zise, este de înţeles interesul unora pentru subiectul Bigfoot, este de înţeles entuziasmul lor, pe care, cel puţin din acest punct de vedere, îl împărtăşesc şi eu. Nu-i deloc de ici, de colo să ştii că ai fost contemporan cu una dintre cele mai mari descoperiri din istorie, iar dacă mai eşti şi unul din cei care au contribuit decisiv la această descoperire, ai rezervat cu siguranţă un statut de celebritate şi un loc bine asigurat (şi meritat) întru posteritate.

Ei bine, partea proastă este că, atunci când vine vorba de dovezi în favoarea existenţei sale, ne cam aflăm în faţa unui mare 0, iar aici mă cam despart de aceşti oameni visători. Am convingerea că aceştia cred în existenţa acestui animal doar pentru că sunt extrem de atraşi de o astfel de idee, că au făcut o veritabilă pasiune pentru subiectul ăsta, nicidecum că s-ar pune problema unor dovezi convingătoare în acest sens. Îmi par nişte oameni căzuţi cu totul în capcana credulităţii, pentru că ideea de Bigfoot, oricât de frumoasă şi grozav împachetată ar fi, nu rezistă absolut deloc unei analize raţionale. Probabil că pentru unii nu-i nimic altceva decât un stil de viaţă, un veritabil “raison d’être”: există comunităţi, forumuri, grupuri de discuţii de tot felul, întâlniri ale pasionaţilor şi chiar expediţii, dacă le putem numi aşa, în care, după cum am văzut, se folosesc tot felul de echipamente moderne sofisticate. Ce să mai, trebuie să fie tare palpitant să ieşi în natură cu o astfel de idee în cap, convins fiind că din orice tufiş poate sări animalul imaginar preferat. Să ieşi în natură, în sălbăticie, este oricum o experienţă tribil de frumoasă, iar pădurile, mai ales noaptea, au ceva aproape mistic în ele, aşa că o astfel de credinţă probabil că-i oferă pădurii o notă de mister cu atât mai mare. Aşadar, la fel cum vedem că stau lucrurile şi cu deja faimoşii “prepperi” prezentaţi la National Geographic în cadrul emisiunii Doomsday Preppers, de-i vedem investindu-şi aproape toate veniturile în buncăre de tot felul, stocuri uriaşe de hrană, armament cât pentru un regiment şi multe alte echipamente de supravieţuire pe care probabil n-or să fie niciodată nevoiţi să le folosească (altele decât simplele lanterne, cutiţe, amnare sau kit-uri de supravieţuire de tot felul), invocând dezastre iminente de proporţii apocaliptice, la fel stau lucrurile şi cu cei devotaţi capturării acestui animal înalt, păros şi cu talpa mare. E pasiune, legătură afectivă de o idee, nicidecum ceva ce are la bază ştiinţa, iar aceşti oameni n-ar fi exclus să-şi pună mâinile la urechi când cineva îndrăzneşte să le critice ‘munca’ şi jucăria preferată.

Desigur, nu doar aceştia se află în această capcană, victime ale unor fantezii devenite stil de viaţă, ci şi cei care aleargă după alte himere, precum sunt aceia ce şi-au făcut un scop în viaţă din a lua urma chupacabrei (el Chupacabra), monstrului din Loch Ness (Scoţia), diavolului din Jersey, omului molie din Point Pleasant, Vest Virginia, şi a altor asemenea animale fantastice, nerecunoscute de zoologie, dar care fac obiectul unei aşa-zise “criptozoologii”, termen inventat de Bernard Heuvelmans, nimic altceva decât o pseudoştiinţă ca multe altele, care pare a se deosebi de surorile sale doar prin faptul că-i aproape inofensivă. Zic aproape pentru că, oridecâte ori avem de-a face cu iraţionalul şi cu minţile mult prea înflăcărate, există şi un potenţial pericol acolo. Ştim cu toţii că atunci când sunt create adevărate psihoze, oricare ar fi motivele ce stau la baza lor, există şi unele pericolele ce par a pândi din umbră.

Pentru cei care vor să consulte o listă impresionantă de criptide, cum sunt numite aceste animale misterioase, fantastice, ascunse sau chiar paranormale în unele cazuri, acest link către Wikipedia le-ar putea fi de folos. În imaginea din stânga puteţi vedea o astfel de criptidă, cunoscută sub numele de “maimuţa lui De Loys”, de la numele geologului elveţian François De Loys, care a pretins că s-ar fi întâlnit într-o expediţie din anii ‘20 (undeva la graniţa dintre Columbia şi Venezuela) cu o primată necunoscută, de talie mare, cu un chip aproape uman, pe care a reuşit s-o împuşte şi apoi s-o şi fotografieze, şi care, cel mai probabil, n-a fost nimic altceva decât o simplă maimuţă păianjen (spider monkey). S-a speculat atunci că totul n-ar fi fost decât o simplă farsă.

Din ce am “pus pe tapet” până acum, cred că devine evident ce nu este în regulă cu criptozoologia aceasta. În primul rând, este bazată aproape în exclusivitate pe mărturiile unora, iar în ştiinţă ştim bine că mărturiile personale sunt cele care au greutatea cea mai mică. Şi oricât de multe or fi aceste mărturii, provenite de la unii care pretind că au fost chiar martori oculari la apariţia acestor creaturi, este cel puţin dubios faptul că numărul lor este atât de mare, iar dovezile atât de puţine (puţine e un cuvânt prea blând aici, pentru că dovezile lipsesc cu desăvârşire). N-ai cum să ai sute sau chiar mii de relatări, culmea, unele din locuri deloc izolate, în păduri aflate în vecinătatea unor localităţi deloc neglijabile ca întindere şi număr de locuitori, şi cu toate astea să nu existe nici cea mai mică dovadă care să le ateste existenţa.

Pe lângă asta, în ciuda unor elemente comune – simplu de explicat şi ele din moment ce înfăţişarea acestora a intrat în conştiinţa noastră colectivă –, există numeroase contradicţii în descrierile oferite de martori; invocarea mai multor specii nu este deloc o soluţie, pentru că nu face decât să adâncească problema. Pe lângă mărturiile unora, susţinătorii ideii de Bigfoot fac apel şi la tradiţie, la ce au de spus populaţiile indigene despre acest lucru, dar ştim bine că acesta poate fi cel mult element de folclor, de mitologie (legende cu creaturi monstruoase asemănătoare [oameni sălbatici] există oricum în aproape toate culturile lumii), aşa că nu-i putem lua de bună existenţa doar lăsându-ne pradă zicalei “unde-i fum, trebuie musai să fie şi foc”, pentru că acel “fum” nu-i chiar aşa de greu de explicat la urma urmei, în schimb, să explici cum ai putea avea o populaţie numeroasă de primate, a căror înălţime ajunge chiar şi la 3m, întinsă fiind pe suprafaţa mai multor state, şi care n-a lăsat în toată existenţa sa nici măcar un dinte sau o amărâtă de bucată de craniu, te pune cu siguranţă într-o încurcătură serioasă. Zoologia oferă numeroase resurse de anatomie comparată, iar paleontologii doar în visele lor cele mai frumoase au şansa să escaveze schelete întregi atunci când sunt pe teren (în realitate se bucură de fragmente de oase disparate, pe care chiar şi în aceste condiţii sunt capabili să le identifice), deci nu se poate spune că n-ar avea nimeni competenţa necesară pentru a judeca astfel de dovezi fosile, dar problema este că nu s-a găsit absolut nimic de soiul ăsta. Apropo de asta, eu acum câţiva ani am găsit într-o pădure un craniu. Dată fiind forma şi dimensiunea, chiar n-am avut prea mari dificultăţi în a-l identifica ca aparţinând unui urs. Asta înseamnă animal real: mai şi moare, mai şi lasă urme (şi altele decât cele de talpă). Nu cred că are nimeni pretenţia să găsim un schelet intact, eventual rezemat şi de un copac, fix în poziţia în care a murit exemplarul respectiv. Atunci când un animal moare undeva, în natură, este de aşteptat ca necrofagii şi fenomenele naturale să facă ca scheletul acestuia să se prezinte destul de împrăştiat după o bucată de vreme, dar un craniu cu trăsături umanoide, cu oase groase, proeminente, aparţinând unui animal de 2-3 m şi aproape 250 kg, trebuie să sară în ochi ca nimic altceva pe lumea asta, indiferent dacă mai sunt sau nu şi alte oase prin preajmă. De asemenea, aşa de robust fiind, dacă chiar se întâmplă minunea, craniul respectiv ar cam trebui să se prezinte destul de binişor (să se păstreze mult mai bine decât cele mici şi fragile).

Desigur, nu doar inexistenţa elementelor scheletului este problematică, ci şi lipsa multor altor dovezi pe care un astfel de animal ar trebui să le lase negreşit în urmă. Un animal biped şi inteligent, având mâinile libere, este de aşteptat să poată fabrica unele unelte, deci ar trebui să fi fost descoperite până acum fel şi fel de artefacte în sensul ăsta (din os, lemn şi piatră). Ca să nu mai vorbim de faptul că, mult mai inteligent fiind în comparaţie cu alte animale, şi bârlogul său este de aşteptat să fie cu mult mai sofisticat decât cel al urşilor, să spunem (în care să găsim tot felul de obiecte, unele fabricate chiar de el, după cum am mai spus, iar altele recuperate de prin păduri, făcute de mâna omului). Pe lângă asta, ar trebui să lase în urmă dovezi ale obiceiurilor sale alimentare, să găsim în preajmă bârlogului oasele mai multor animale, excremente, păr şi multe-multe alte lucruri pe care un animal real le va lăsa inevitabil în urmă sa. Iarna, în cazul în care nu hibernează (şi chiar nu văd de ce ar face asta, că doar se presupune că este o primată), ar trebui să lase urme serioase în zăpadă (nu ca cele 2-3 urme din noroi cu care ne-au obişnuit entuziaştii), care să conducă, deci, fix la bârlogul său. Mai mult, un animal aşa de inteligent nu văd de ce ar fi solitar. În opinia mea ar trebui să fie unul cât se poate de social, în care să găsim societăţi precum cele ale altor primate mari, unde să avem grupuri, ierarhii complexe, ş.a.m.d., iar toate acestea nu fac decât să sporească considerabil şansele de a lăsa o groază de chestii în urmă.

Ei bine, absolut nimic de genul acesta nu s-a găsit vreodată, în schimb, cei care susţin sus şi tare că animalul ăsta este la fel de real precum ursul sau vulpea, ne scot ochii cu nişte urme care şi ele diferă unele de altele ca formă şi număr de degete şi cu un filmulet destul de interesant, ce-i drept, dar care în nici nu caz nu reprezintă o dovadă concretă (este vorba de celebrul filmuleţ Patterson–Gimlin, despre care voi vorbi mai pe larg puţin mai jos). Întrebare: ce-i mai probabil, ca nişte indivizi miştocari şi cu prea mult timp liber să se fi ţinut de şotii şi să-şi fi confecţionat în acest sens nişte tălpi din lemn, iar alţii să fi pus la punct o farsă complexă ce implică chiar şi un om într-un costum – totul pentru a se amuza apoi pe seama eventualelor ştiri sau zvonuri despre un fioros uriaş biped ce le bântuie comunitatea, sau chiar să existe acolo, undeva, un astfel de animal care, printr-un veritabil miracol, n-a lăsat niciodată absolut nici o dovadă fosilă în urma sa? Sau, cine ştie, poate sunt aşa de inteligenţi şi de avansaţi tehnologic încât îşi incinerează morţii în buncărele lor ultrasofisticate. De asemenea, apropo de unele mărturii: ce-i mai probabil, ca făptura închisă la culoare, mare şi blănoasă, zărită, undeva, în depărtare, printre crengi, să fie un simplu urs negru aflat în două picioare pentru câteva clipe, sau să fi fost tocmai tu martor la una din apariţiile legendarului Bigfoot? Poate nu-i deloc o simplă coincidenţă faptul că zonele cu cele mai multe relatări se suprapun destul de bine peste zonele în care există urşi negri.

Am adus puţin mai devreme vorba despre filmuleţul Patterson–Gimlin, devenit celebru, şi pe care mai toţi cei care au urmărit diversele emisiuni dedicate subiectului l-au văzut cu siguranţă. Cei care încă nu l-au văzut o pot face aici. Pentru unii acesta pare a fi edificator, dar mie nu mi se pare chiar atât de important, la urma urmei, pentru că găsesc mai greu de explicat lipsa dovezilor fosile (care ar trebui să fie destule), decât faptul că cineva a reuşit să creeze un costum incredibil de deştept pentru anii respectivi. Amintesc faptul că filmul a fost făcut de Roger Patterson şi Bob Gimlin în 1967, şi că acolo putem vedea pentru câteva clipe un animal biped şi blănos ce traversează albia unui râu. N-am să insist prea mult pe marginea acestuia şi asupra poveştii din spatele său, mai ales că este una foarte încâlcită. El a fost supus unor nenumărate analize şi părerile au fost împărţite. Mulţi susţin că mişcările animalului surprins (o femelă, judecând după prezenţa sânilor) sunt atât de naturale – inclusiv cele ale musculaturii –, încât este exclus să avem de-a face cu un om într-un costum. Alţii nu sunt de aceeaşi părere. Spre exemplu, Janos Prohaska, care a confecţionat costume în anii ’60 pentru Star Trek şi Lost in Space, susţine că ce se vede pe film ar putea fi foarte bine un om într-un costum şi că, într-adevăr, dacă este un costum, este unul foarte realist. Stan Winston, pe de altă parte, ‘make-up artist’ şi ‘special effects supervisor’ la Hollywood, care a lucrat pentru serii precum Terminator, Jurassic Park sau Alien, a afirmat, foarte tranşant: “dacă unul din colegii mei ar fi creat aşa ceva pentru un film, ar fi ieşit din afacere”.

Interesant este că au ieşit la lumină atât cei care susţin că au confecţionat costumul, cât şi cel care s-ar fi aflat în el. Phillip Morris, omul din spatele companiei Morris Costumes, a susţinut, în 2002, că el este cel care a confecţionat costumul din filmul lui Patterson, doar că s-a abţinut să demaşte farsa din teama de a nu-i fi afectată afacerea. Cât despre cel aflat în costum, acesta se spune că ar fi fost Bob Heironimus, care avea 26 de ani pe atunci şi o constituţie atletică destul de impunătoare la cei aproape 1.89 cm. Heironimus susţine că Patterson i-ar fi oferit 1000 $ pentru a purta acel costum în acea zi. Un „gif” interesant, care suprapune mersul lui Heironimus (care-l imită pe Bigfoot) peste cel al animalului din filmuleţ, puteţi vedea aici. Cine are sau nu dreptate, şi cum stau cu exactitate lucrurile în privinţa acestui filmuleţ, probabil că nu vom şti niciodată. Ce cred că ştim astăzi, este cum a luat naştere această legendă şi cum a captivat acest presupus animal imaginaţia publicului pentru a deveni, în cele din urmă, ceea ce este astăzi. În aceste condiţii, n-ar trebui să ne mire faptul că cea mai mare parte a comunităţii ştiinţifice consideră ‘cazul Bigfoot’ drept o complexă combinaţie de folclor, identificări greşite şi, bineînţeles, farse. Există şi câteva nume notabile printre susţinătorii ideii de animal real. Jane Goodall, antropolog, primatolog şi etolog, unul din cei mai reputaţi experţi în viaţa cimpanzeilor, este unul din exemple. Alte două sunt cele ale antropologilor Jeffrey Meldrum şi Grover Krantz.

Şi în cazul acesta, ca şi în cel al multor altor legende urbane, care fac imaginaţia unora să capete aripi, putem afirma că am fost nişte veritabili martori la naşterea unor mituri care au crescut, puţin câte puţin, chiar sub ochii noştri. Mintea umană şi interacţiunile sale cu alte minţi reprezintă o sursă inepuizabilă de fabricat noi şi noi monştri – care par să reflecte mai degrabă temerile noastre –, iar psihologia umană, farsele şi identificările greşite oferă cu siguranţă explicaţii cu mult mai plauzibile pentru ceea ce denumim astăzi ‘fenomenul Bigfoot’.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 10,253 vizite
%d blogeri au apreciat asta: