//
acum citeşti:
Antropologie, Gândire raţională, Psihologie

Către originile fenomenului religios – partea I

Fundal pentru postarea de astăzi: Sephiroth – „Now Night Her Course Began”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Cu greu poate fi adus în discuţie un fenomen mai complex şi mai fascinant ca cel religios, regăsit – sub o formă sau alta – în orice societate, indiferent de cât de ‘tribală’ sau avansată ar fi aceasta. Deşi considerat apanajul teologiei sau cel mult filosofiei, fenomenul religios a ajuns, mai nou, ca expresie a emancipării ştiinţei ultimelor decenii, şi în atenţia disciplinelor cu adevărat relevante, astfel că putem vorbi de religie din perspectiva psihologiei evoluţioniste, neuroştiinţelor, etologiei, antropologiei, ş.a. Pentru orice om cu pregătire sau cu o gândire liberă şi flexibilă, explicaţiile ce vin din aceste direcţii ar trebui să-i zugrăvească religiei un portret cu mult mai realist comparativ cu cel servit de gândirea teologică a ultimelor milenii, ruptă total de tot ce-i caracteristic pentru modul de gândire ştiinţific şi unde nu domnesc decât gândirea circulară şi ochelarii de cal.

Stau şi mă întreb, oare cum îşi închipuie credinciosul de rând că au apărut celelalte religii? Cum îşi explică el apariţia lor? Şi aici nu mă refer la cele mari, cu care poate fi familiarizat într-o măsură sau altă, ci la cele mai puţin cunoscute, îmbrăţişate de comunităţi ceva mai izolate, cu care lumea occidentală a avut prea puţine contacte sau chiar deloc. Să ne gândim la unul din numeroasele triburi izolate de prin Papua Noua Guinee, spre exemplu (cele care merg pe venerarea strămoşilor). Ei bine, cum se raportează credinciosul nostru modern la pretenţiile de adevăr ale acestora? Va admite el că toate acestea au un corespondent în realitate, că reflectă întru totul lumea reală? Nicidecum. Le va considera nişte simple rătăciri, cel mai probabil, deşi va spune că recunoaşte în om o chemare interioară către ‘adevărata’ divinitate, către transcendent. Neprimind revelaţia atât de des invocată în religia de care el aparţine, va spune că aceştia doar se amăgesc, că se afla pe-un drum cât se poate de greşit, astfel că diversitatea aceasta nu va reprezenta nicidecum un impediment în calea credinţei sale, ci chiar un alt argument în favoarea existenţei unei entităţi supreme. Probabil că îi va veni extrem de greu acestuia să accepe faptul că, aşa cum religia X (din tribul Y) este un ‘produs cultural’, ceva ce nu are la bază nimic alteva decât psihologia fiinţei umane, nevoia acesteia de a oferii explicaţii pentru tot ceea ce ne înconjoară, de-aşi alunga temerile legate de clipa morţii, ş.a., tot aşa stau lucrurile şi cu religia sa – cea din spaţiul cultural în care se întâmplă să se fi născut. Da, oricât de naivă li s-ar putea părea unora o explicaţie care pleacă de pe poziţia asta, religia este un fenomen cât se poate de natural, de unde şi dreptul deplin al ştiinţei de a se apleca asupra sa cu tot arsenalul din dotare. De asemenea, am convingerea că doar printr-o incursiune în trecutul ceva mai îndepărtat al speciei putem ridica cu adevărat vălul aşternut peste fenomenul religios. Este absurd să credem că vorbim de religie abia odată cu apariţia primelor izvoare scrise, că religia începe şi se termină cu nişte texte vechi pe care unii le consideră de inspiraţie divină, că nu s-ar pune problema de-un fenomen cu rădăcinile adânc înfipte în timpuri preistorice. Cel mai probabil ea îşi are originile undeva în antropogeneză, în nişte vremuri care, pentru cei mai mulţi dintre noi, se pierd undeva în negura timpului. Sigur, omul modern, obişnuit cu complexitatea fenomenului (toate implicaţiile sale în viaţa socială), se va grăbi să facă o distincţie clară între ceea ce numim noi gândire magică, superstiţie, animism, totemism sau şamanism pe de-o parte, şi ceea ce înţelege el prin religie, adică ceea ce vedem în prezent în societatea occidentală, pe de alta, să zicem. Eu cred că ea nu-şi prea are rostul, pentru că vorbim de faţete ale aceleiaşi realităţi, de manifestări cu origini comune – singură deosebire majoră constituind-o faptul că prezentul ne serveşte versiuni mult elaborate, evoluate ca urmare a trecerii timpului. Desigur, asta dacă ne raportăm (cum adesea se întâmplă) la religiile monoteiste (şi nu numai), numite şi abrahamice, care sunt masiv organizate, instituţionalizate, etc. Altele, cum ar fi cele regăsite prin diferite alte colturi ale lumii, la populaţiile de vânători-culegători, să spunem, ne aşteptam să fie cu mult mai apropiate de cele primordiale, de cele ce i-au caracterizat cândva pe strămoşii noştri. Într-o prima fază evoluţia religiei se poate să nu fi reprezentat decât o consecinţă directă a formelor tot mai înalte de conştiinţă, ce au permis o mai amplă reflectare asupra naturii umane şi sensului vieţii, după care, odată ce vorbim de Homo Sapiens-ul modern, cu tot echipamentul sau cognitiv complex, probabil că ea devine un ‘simplu’ produs al evoluţiei culturale (şi ea cu mecanismele [parţial oarbe – nedirijate] şi legităţile sale) pe care o voi mai aduce în discuţie în partea a 2-a a acestui articol.

În clipa de faţă se ia în calcul inclusiv ideea că religia ar fi adus unele avantaje adaptative, că am vorbi, altfel spus, de un fenomen şlefuit de către selecţia naturală. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa (după cum sugerează unii autori), avem cu atât mai multe motive să ne raportăm la religie doar că la un alt fenomen natural, care vorbeşte strict de natura noastră umană, nicidecum de tărâmuri supranaturale sau entităţi omnipotente şi omnisciente. Cu toate acestea, dacă avem în vedere modul în care este programat creierul nostru să interpreteze realitatea, este posibil să tragem concluzia că evoluţia n-a avut decât o contribuţie indirectă. N-ar fi firesc să presupunem că simpla prezenţă a unor atribute precum inteligenţa, conştienţa de sine, capacitatea de operare cu simboluri, noţiunea de continuitate, ş.a., ar putea fii de ajuns? Poate că, pur şi simplu, nişte primate înzestrate cu calităţile menţionate, într-un mediu precum cel al strămoşilor noştri, chiar n-ar avea încotro şi ar fi forţate de împrejurări să dea naştere unor idei şi comportamente care să conducă mai târziu la religie. Sigur, cimpanzeii şi cimpanzeii bonobo (care servesc drept surogate ideale pentru strămoşii noştri de acum 6-7 mil. de ani) nu au nimic în comportamentul lor care să ne ducă cu gândul la religie, deşi primatologia ni-i descrie ca fiind nişte animale la care regăsim unele din atributele mai sus menţionate, dar toate acestea acceptă valori continue, diferite grade de ‘intensitate’, astfel că suntem nevoiţi să ne raportăm la nişte animale ceva mai evoluate ca cimpanzeii atunci când avem în vedere originile oricăror manifestări religioase. Poate că, după ce toate aceste condiţii sunt satisfăcute, restul (religia, în adevăratul sens al cuvântului) nu-i decât o chestiune de timp. De altfel, din perspectiva psihologiei evoluţioniste, arhitectura cognitivă a psihicul uman nu reprezintă decât un ansamblu de ‘sisteme expert’, evoluate prin selecţie naturală, menite a rezolva problemele cu care s-au confruntat strămoşii noştri din Pleistocen în acel mediu ancestral (EEA – environment of evolutionary adaptedness). Astfel, tot mai multe voci (Boyer, Dawkins şi alţii) merg mai nou pe ideea că religia nu este un produs direct al evoluţiei darwiniste (că ar fi adus anumite avantaje adaptative celor ce adoptau idei religioase – printr-o selecţie de grup), ci ar fi, mai degrabă, un produs secundar (by product) al modului în care este construit creierul nostru să interacţioneze cu lumea exterioară; în alte cuvinte, un soi de ‘artefact’ sau ‘rateu’ al acestor sisteme expert. Pentru a ne lămuri asupra acestui aspect, în “Himera Credinţei în Dumnezeu” Richard Dawkins ne vorbeşte despre comporamentul bizar al fluturilor de noapte, care, după cum bine ştim, manifestă o misterioasă atracţie – nu de puţine ori fatală – pentru orice sursă de lumină artificială. Ei bine, misterul se risipeşte îndată ce ne lămurim cu privire la funcţionarea sistemului lor de navigare, ce foloseşte lumina naturală a aştrilor pentru orientarea în spaţiu. Aşadar, acest comportament bizar (ce la o analiză superficială pare sinucidere curată) nu reprezintă decât o consecinţă a faptului că acel sistem le este deturnat de acest “nou venit pe scena nopţii”, cum numeşte Dawkins lumina artificială. Privind astfel lucrurile, genele ne-ar pune la dispoziţie doar predispoziţia psihologică către religie, căci în cazul ăsta ea ar fi doar un ‘accident nefericit’ al proceselor noastre cognitive şi afective.

Părem a fi mai mult decât îndreptăţiţi să ne gândim la faptul că strămoşii noştri foarte îndepărtaţi îşi reprezentau intuitiv realitatea, că se foloseau în interpretarea ei de o gândire axată aproape în întregime pe analogii, conexiuni, similitudini, comparaţii, imitaţie, ş.a.m.d. Toate acestea definesc în antropologie ceea ce se cheamă magie simpatetică (sympathetic magic – concept atribuit lui James G. Frazer), unde:

  • asemănarea (legea similitudinii – chestiunile asemănătoare au proprietăţi asemănătoare);
  • contactul (legea contagiunii – când un obiect atinge un altul, cel de-a doilea păstrează proprietăţile celui dintâi) şi
  • corespondenţa (principiul corespondenţei, prin care sunt stabilitate relaţii de tot felul, precum cele dintre păpuşile voodoo şi persoanele vizate, cele ce implică amulete sau talismane, cele din astrologie, etc.) ţineau locul adevăratului principiu al cauzalităţii, cel cu care minţile noastre sunt atât de obişnuite. Pe lângă asta, lipsindu-le noţiunea de hazard, ne aşteptam că şi coincindeţelor să le fi fost atribuită o semnificaţie deosebită, magică.

Singurul lor punct de reper trebuie să le fi fost propria minte, la care erau nevoiţi să se raporteze, într-o formă inconştientă, în permanenţă. De altfel, animismul probabil că nu este decât o consecinţă a acestui demers, un rod al acestei gândiri magice, căci se traduce prin extinderea propriilor simţiri şi dorinţe către obiecte şi fenomene naturale, ce-i par omului primitiv a avea şi ele o voinţă relativ asemănătoare cu cea proprie. Resortul tuturor acestor lucruri probabil că îl reprezintă pe de-o parte aspectul teleologic al minţii noastre, care-i construită de aşa natură încât să caute scopuri în orice situaţii sau împrejurări, cât şi două hiperactive sisteme aflate în dotarea minţilor noastre:

  • a). Cel de detectare a agenţilor (agent detection), ce ne face să fim mult mai înclinaţi la a lua în seamă un fals pozitiv (creanga din tufiş trece drept şarpe) decât un fals negativ (şarpele din tufiş trece drept creangă). Dacă iau creanga drept şarpe trag cel mult o sperietură. În schimb, dacă chiar este un şarpe acolo şi eu am crezut că-i doar o simplă creangă, voi sfârşi prin a fi muşcat şi este posibil să-mi pierd viaţa;
  • b). Cel de recunoaştere a modelelor (pattern seekingpareidolia). Într-o lume inundată de prădători, aceste calităţi – în special capacitatea de detectare a agenţilor – reprezintă instrumente de supravieţuire de nedejde. Luând aminte la toate aceste amănunte, devine limpede că strămoşii noştri îşi duceau existenţa în conformitate cu o ‘realitate’ în care graniţa dintre real şi imaginar era una estompată, în care un tărâm supranatural veritabil era cufundat în cel real, vizibil.

altamira4Aşadar, urcandu-ne într-o maşină a timpului şi lasandu-ne purtaţi cu foarte mult timp în urmă, în nişte vremuri cu totul străine de realitatea noastră imediată, ne aşteptam să dăm peste nişte hominide pe cât de mirate şi de fascinate, pe atât de speriate sau chiar terifiate de ce aveau în faţa ochilor. În toată această mare de necunoscute şi de temeri legate de fenomenele naturale – fulgere, foc, cutremure, boli sau moarte –, pe care în nici un caz nu le puteau aborda de pe poziţii raţionale, strămoşii noştri probabil că au fost în cele din urmă nevoiţi să creadă că în spatele acestui tărâm vizibil ochilor lor se mai afla încă unul, inaccesibil oricărui simt, populat de nişte forţe benefice, malefice sau ambivalente cu care trebuie să cadă la înţelegere sau pe care trebuie să le manipuleze. Carl G. Jung, iniţiatorul psihologiei analitice, merge şi mai departe şi lansează ideea că inclusiv influenţele inconştientului sau (instinctele şi motivaţiile sale bazale, care par a avea o natură independentă, intruzivă) îi par omului primitiv nişte forţe pe care se vede nevoit să le ţină în frâu sau cu care trebuie să cadă la pace “întocmai ca şi cu lumea sa vizibilă”, după cum se exprimă Jung. Neavand la dispoziţie decât ceea ce-i furniza imaginaţia, toate aceste forţe sau entităţi au căpătat în cele din urmă atribute antropomorfe, zoomorfe, antropozoomorfe sau chiar fitomorfe. Cu timpul, prin raportarea la sine şi la semenii săi, omul primitiv avea să ducă antropomorfizarea tot mai departe, fapt ce a culminat cu conturarea zeităţilor ‘moderne’, ce deţin atribute psihologice (şi nu numai) specifice fiinţei umane. Feluritele sale ritualuri probabil că au servit exact acestui scop – fie de a beneficia de protecţia acestor spirite, fie de a le alunga sau îmblânzi pe cele însetate de sânge sau care pretindeau supunere oarbă. Şamanii, care făceau apel la dansuri extatice şi la fel de fel de extracte halucinogene – menite a-i întroduce în stări alterate de conştiinţă –, vizau întocmai acest lucru; transa şamanică probabil că reprezenta un veritabil permis de trecere către lumea celor nevăzute, unde aceştia aveau posibilitatea de a intervenii într-un fel sau altul asupra spiritelor (pentru vindecare, vânătoare, etc.), de a obţine informaţii preţioase fie de la strămoşii lor, cei ce deţineau cunoştinţe avansate din lumea celor văzute şi nevăzute, fie de la forţele ce-şi duceau existenţa în acel tărâm teribil. Arta paleoliticului superior (precum picturile rupestre regăsite prin peşterile de la Altamira, Chauvet, Lascaux, ş.a.) întăreşte şi ea ideea de demers magic pragmatic, căci regăsim ‘la lucru’ magia simpatetică amintită, ce pare a fi atât de caracteristică acelor vremuri arhaice. În “Sociobiologia”, Edward O. Wilson afirmă următoarele: “Există numeroase scene ce prezintă suliţe sau săgeţi înfipte în corpurile prăzii. Alte desene arată bărbaţi dansând, deghizaţi în animale sau stând cu capetele plecate în faţa animalelor. Funcţia desenelor era solidară cu magia, bazată pe ideea foarte logică că ce este făcut imaginar se va petrece şi în realitate”.

După cum bine ştim, credinţa în eficacitatea unei metode (ritualul, în cazul nostru) poate persista şi în lipsa unor rezultate palpabile, cuantificabile. În orice activitate de care depindea supravieţuirea strămoşilor noştri, hazardul trebuie să fi adus şi situaţii mai mult decât favorabile, care probabil erau interpretate drept rod al acelor ritualuri. Altfel spus, dacă în urma unui ‘comportament magic’ anume se constata un mai mare succes la vânătoare, spre exemplu, acesta putea fi automat interpretat drept o răsplată pentru acel comportament. Foarte interesante, din acest punct de vedere, sunt şi experimentele de comportament animal efectuate pe porumbei introduşi în aşa-zisele “cutii Skinner” – după numele psihologului behaviorist B. F. Skinner, cel de la care ne-a rămas condiţionarea instrumentală (ca o formă de învăţare mai complexă [bazată pe consecinţe] decât cea clasică, pavloviană). Nu am să întru în detalii în legătură cu aceste ‘cutii’, care au fel de fel de variante (unele cu beculeţe, difuzoare, etc.), dar ideea aici este că animalele introduse în aceste dispozitive experimentale sunt izolate de orice stimuli exteriori şi au la dispoziţie manete, butoane sau alte chestiuni asemănătoare (în funcţie de specie, desigur) a căror acţionare conduce la deschiderea unor uşiţe prin care le este introdusă hrană (care reprezintă răsplata menită a întări acel comportament – reinforcement). În varianta clasică a experimentului, hrana vine întotdeauna ca urmare a acţionării manetei sau butonului într-o anumită sucesiune sau la anumite semnale acustice sau optice, dar există şi varianta în care între stimuli şi răsplată nu există nici o relaţie cauzală, deoarece uşiţa prin care vine mâncarea este programată să se deschidă în mod aleator sau la un anumit interval de timp. Ce credeţi că se întâmplă în această situaţie? Ei bine, se pare că porumbeii din dispozitiv ‘inventează’ o astfel de relaţie cauzală şi ajung să execute chiar şi mişcări complexe, asemănătoare unor dansuri. Explicaţia acestui fapt ar fi că stabilesc o conexiune total greşită, in funcţie de ce anume făceau înainte de a se deschide uşiţa. Dacă până şi la un animal precum porumbelul putem observa aşa ceva, la om cu atât mai mult ne putem aştepta la autoamăgire din moment ce mecanismele psihologice specifice credinţei pot fabrica cu uşurinţă explicaţii şi pentru situaţiile nefavorabile, care pot fi interpretate foarte uşor drept toane ale spiritelor ambivalente, blesteme datorate încălcării unor tabuuri de către unii membri ai tribului, ş.a. Justificări de acest fel se găsesc cu nemiluita, pentru că mintea umană oferă resurse nebănuite în sensul ăsta. Şi, probabil că, în încercarea lor de a impresiona toată această panoplie de forţe nevăzute, aceştia sfârşeau prin a fi ei înşişi cei impresionaţi, astfel că acele ritualuri îndeplineau mai degrabă funcţia de întărire a normelor, valorilor şi obiceiurilor comunităţilor respective (asigurau unitate în gândire şi simţire). În acest mod fiind reafirmate anumite comportamente, anumite situaţii învestite cu mare însemnătate socială – cele ce vor da şi ceremoniile de mai târziu, unde latura devine mai mult una simbolică, descărcată de mai toată încărcătură pragmatică iniţială (în societăţile moderne, secularizate).

Una din cărămizile aflate la baza gandrii religioase este modelul dualist, conform căruia fiinţa umană dispune atât de-o componentă materială, corpul, precum şi de una imaterială, nevăzută, numită de noi suflet. Este oarecum contraintuitiv să considerăm că noi – ce simţim, ce gândim, ce dorim – am fi produsul unui organ anume, a ceva ce emerge din materia superior organizată. De aici concluzia că trebuie să fie vorba de ceva separat, care pare oarecum firesc să existe chiar şi după ce corpul nostru fizic dispare. Aşadar, deşi există dovezi convingătoare că am fi chiar nişte dualişti înnăscuţi, cu siguranţă experientele strămoşilor noştri au avut şi ele ‘un cuvânt greu de spus’ în această privinţă. Mă gândesc că, chiar dacă nu ele au fost cele ce l-au generat, este foarte posibil să-l fi întărit simţitor. Din acest punct de vedere, cea mai interesantă explicaţie a modelului suflet-corp, de care am dat până în prezent (într-una din cărţile acad. Balaceanu-Stolnici), merge pe ideea a două experienţe de care au avut parte hominizii din primii zori ai umanităţii. Una este cea a morţii, în jurul căreia sunt ţesute, într-o formă sau alta, multe aspecte definitorii pentru ceea ce numim noi astăzi religie. Este posibil că aceasta să fi avut impactul cel mai puternic. Oricine este martor la moartea cuiva, este încercat de nişte sentimente şi gânduri extrem de stranii, ce par a transmite că undeva s-a produs o ruptura, că principiul vital ce-l anima pe când era încă viu a dispărut, s-a separat de acel corp – şi, ca o consecinţă, avem de-a face cu o rapidă şi dramatică transfoarmare. Această este cea mai simplă explicaţie la care se poate ajunge în lipsa oricăror cunoştinţe şi este şi cea la care ne aşteptam să fi ajuns strămoşii noştri când au fost pusi să dea piept cu realitatea morţii. Cea de-a 2-a experienţă este legată de-un fenomen psihic banal pentru noi (deşi în continuare enigmatic), şi anume de cel al viselor. Este de aşteptat să ne imaginăm că unii din cei cărora le-au murit apropiaţi au ajuns să-i viseze pe aceştia mai devreme sau mai târziu, iar cea mai la îndemână explicaţie pentru asta – din moment ce mai mult că sigur ajunseseră să creadă inclusiv în realitatea celor visate, ca fiind un alt plan al existenţei – este că aceştia au supravieţuit cumva morţii, doar că ei se afla întocmai în acea realitate invizibilă ochilor lor, la care vor ajunge să creadă că au acces doar în anumite condiţii (prin intermediul ritualurilor şamanice sau în vis).

Cele mai timpurii dovezi paleoantropologice, care par a sugeraneanderthal tomb credinţa într-o formă de existenţă după moarte, vin de la verii noştri, Homo Neanderthalensis, unde regăsim cele mai vechi rituri funerare descoperite până în prezent (conform unor surse, acum aprox. 70.000 de ani). Deşi departe de a fi unanim acceptate ca fiind concludente, dovezi în acest sens se consideră a fi îngroparea morţilor în anumite poziţii, acoperirea cadavrelor cu ocru roşu, ce simboliza cel mai probabil sângele, prezenţa în morminte a oaselor de urs, polenului, scoicilor, dinţilor şi a alor obiecte decorative, care sugerează o simbolistică anume. Cel mai important, însă, pare a fi ocrul, care fireşte că nu se rezumă doar la nenderthalieni. În “Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase”, Mircea Eliade ne aminteşte că: “obiceiul de a presăra cadavrele cu ocru este universal răspândit, în timp şi spaţiu, de la Ciu-Ku-tien până pe coastele occidentale ale Europei, în Africa până la Capul Bunei Speranţe, în Australia, în Tasmania, în America până în Ţara de Foc”. Probabil că vorbim de nişte vremuri în care moartea era de cele mai multe ori una violentă (sau datorată complicaţiilor rănilor suferite) asociată aproape întotdeauna cu vărsarea de sânge, astfel că asociera acestuia cu principiul vital considerat responsabil de animarea organismului ne apare ca fiind una foarte firească. Dacă ipoteză de mai sus se susţine, este de aşteptat să ne imaginăm că au trecut mii sau zeci de mii de ani până ce aceste două experienţe, contopite în mentalul lor colectiv, aveau să dea naştere modelului dualist. Aşadar, nu se pune problema unor ‘descoperiri’ ce au fost apoi transmise, precum nişte bunuri de mare valoare, de la o generaţie la alta, ci vorbim pur şi simplu de nişte concluzii la care toate comunităţile umane (izolate unele de altele) ne aşteptam să fi ajuns în mod independent.

Cam atât în prima a parte acestui articol. În cea de-a 2-a parte voi căuta să mă aplec asupra aspectelor secundare (cred eu), cele care vorbesc despre mecanismele responsabile de evoluţia şi/sau întărirea ideilor religioase, ce au dat nastere religiilor moderne.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 9,774 vizite
%d blogeri au apreciat asta: