//
acum citeşti:
Gândire raţională, Medicină

Medicina e doar una

Fundal pentru postarea de astăzi: Stephen Philips – „Deep Down”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Auzim tot mai des vorbindu-se de medicina alternativă, complementară, neconvenţională, tradiţională sau naturistă. Aproape că nu există post TV unde să nu fie unii ce le promovează, ce le ridică în slăvi într-un fel sau altul. Dar oare cât de justificată este împărţirea această? Îşi are ea rostul? Se afla medicina aşa-zisă clasică într-un impas, la un punct de cotitură, de asistăm la impunerea tot mai vehementă a celor mai sus menţionate? Eu aş zice că nu-i deloc cazul, iar în postarea de faţa voi căuta să-mi justific poziţia.

Pentru mulţi oameni săraci, din lumea a III-a, unde nu sunt spitale sau acestea reprezintă un adevărat lux, medicina tradiţională pare a fi singura cale de urmat. Îmi vine aici în minte emisiunea aceea de pe National Geographic, “La vraci”, în original “The Witch Doctor Will See You Now”, unde vedem găini sacrificate, sânge, ingerarea de extracte cu efect psihoactiv şi multe altele, toate învestite cu efect terapeutic; pentru orice problemă medicală, de orice natură, fiind propus un leac. Conform Wikipedia, până la 80% din populaţia unor ţări din Asia sau Africa se bazează pe medicina tradiţională. Putem să-i blamăm pe cei ce trăiesc în acel mediu pentru că apelează la o ‘medicină’ ce se bazează foarte mult pe superstiţie, pe ritualuri ce nu par a se deosebi prea mult de cele religioase? Sau putem avea ceva împotriva celor ce-o promovează, ce şi-au făcut un scop în viaţă din a căuta să aline suferinţa celor loviţi de boală – folosindu-se, după cum am văzut, de chestiuni cel puţin dubioase pentru occidentalul de rând? Eu nu m-aş grăbi să-i judec nici pe unii, nici pe alţii, căci aceştia chiar n-au încotro şi, îndrăznesc să spun, poate tot este mai bine decât nimic. Să nu uităm de existenţa efectului placebo, de potenţialul ameliorativ al credinţei în felurite intervenţii sau proceduri, chiar dacă acestea nu reprezintă tratamente în adevăratul sens al cuvântului (“believe cures” până la un anumit punct). Fireşte, asta nu înseamnă că aceştia sunt neapărat imuni la partea întunecată a medicinei alternative, care reprezintă o realitate imposibil de negat (şi care are implicaţii mai profunde). Ceea ce cred eu că este de reţinut, este faptul că cei aflaţi în situaţia descrisă mai sus (atât beneficiarii cât şi promotorii tratamentelor respective), cred cu toată fiinţa lor în realitatea acestora, deci nu putem invoca în această situaţie şarlatania, căci nu se poate spune că cineva profită de naivitatea oamenilor respectivi, ci toţi acei ‘actori’ sunt captivii unui sistem de gândire anacronic, dictat de propria lor reprezentare asupra realităţii. Realitatea este un construct social, ne atenţionează cei ce studiază psihologia socială.

După cum bine ştim, lumea nu constă doar în alb şi negru, ci este multacupunctura3_with_border nuanţată, astfel că realitatea din teren ar trebui să ne prezinte situaţii şi situaţii. Asta înseamnă că atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele aflate în curs de dezvoltare, este de aşteptat să coexiste atât indivizi puşi pe căpătuială, care se folosesc cu bună ştiinţă de suferinţa celorlalţi pentru a-şi asigura un venit frumuşel, cât şi indivizi ce cred cu tărie în metodele lor terapeutice şi care se consideră nişte adevăraţi luptători întru dreptate, pentru că – au ajuns ei să creadă – lor toate acestea le-au fost de mare folos, de unde şi nevoia interioară de a arăta calea şi celorlalţi şi, de ce nu, de a face şi o mică afacere din chestia asta din moment ce investesc timp şi energie. Aş îndrăzni să afirm că cei din prima categorie s-ar afla în minoritate (indiferent de ce ţări am lua ca reper), chestiune ce sporeşte considerabil eficienţa mecanismului de propagandă, căci aceştia pot fi nişte apărători foarte vocali şi convingători, din moment ce ei înşişi sunt foarte convinşi de acest lucru. Înclin să cred că şi pe la noi prin ţară, cea mai mare parte a celor ce practică cu veselie homeopatia, iridologia, acupunctura şi multe-multe alte tratamente şi proceduri neconvenţionale, mult hulite de noi, scepticii, sunt de bună credinţă. Înseamnă asta să-i tolerăm pur şi simplu, să nu căutăm să le combatem raţionamentele viciate cu argumente atunci când ocaziile ni-i scot în cale? Binenteles că nu; tot ceea ce încerc să subliniez este faptul că nu întotdeauna avem de-a face cu şarlatani, că rădăcinile problemei sunt unele mai complexe, ce pot fi descusute doar dintr-o perspectivă psihologică şi sociologică. De altfel, drumul de la prostie la fraudă poate fi şi el unul extrem de scurt, foarte uşor de parcurs dintr-o direcţie în alta. Întâi de toate, cel mai facil este să ne minţim pe noi înşine, să cădem noi în capcana credulităţii, după care să căutăm (dintr-o intenţie nobilă) să-i trăgem şi pe alţii.

Este interesant cum cei ce acceptă medicina alternativă n-o fac deloc selectiv, ci o aprobă aproape în bloc, deşi unele metode terapeutice alternative (că să nu zic majoritatea) sunt absurde de-a dreptul, părând a avea mai multe în comun cu magia pură (după cum am văzut când am adus în discuţie emisiunea de pe National Geographic) sau se exclud reciproc. O explicaţie ar fi faptul că optica celor înclinaţi spre alternativ este foarte compatibilă cu o viziune spiritualistă, cu ceea ce, în zilele noastre, poartă numele de New Age. Homeopatia chiar şi când este demontată la nivel de principii (ce vin în contradicţie cu fizica şi chimia) tot este privită cu ochi buni. Aceştia par a spune ceva de genu: “Ei, şi ce, poate efectele sale sunt datorate unor chestiuni ce sfidează viziunea ştiinţifică”, facandu-se în acelaşi timp că nu aud nimic de studiile riguroase, care scot cât se poate de clar în evidenţă faptul că efectele produselor homeopate nu diferă cu nimic de-un simplu placebo (sau, dacă le iau în calcul, le consideră rău intenţionate, finanţate de Big Pharma). “Dacă pentru mine au funcţionat produsele respective, ce mai contează ce spun studiile”, ar mai putea completa ei pentru a-şi justifica deciziile. Experienţa personală atârnă mai mult pentru aceştia, refuzând să ia în calcul faptul că poate fi vorba doar de-o iluzie a funcţionării, că adevărata cauză a îmbunătăţirii poate fi una ce lor le scăpă. Alte chestiuni alternative moderne, sigur, par a fi mai sofisticate, adaptate ceva mai bine vremurilor nostre dominate de-un incredibil avans tehnologic (ca triumf al metodei ştiinţifice). Auzim mai nou vorbindu-se de medicina cuantică şi de alte chestiuni dubioase, care împrumută fără discernământ concepte ştiinţifice doar pentru a da greutate unor idei cât se poate de false.

De asemenea, cei care propun distincţii între medicina alopată, homeopată, ş.a., spun adesea că medicina ‘clasică’ este obtuză, dogmatică, închistată în nişte şabloane din care n-are scăpare, în vreme ce medicina alternativă apelează la o abordare holistică, pentru că are o viziune mai amplă asupra etiologiei bolilor, asupra funcţionării organismului şi vulnerabilităţilor sale. Nimic mai greşit. Medicina ‘clasică’ este ‘mai holistică’ decât toate concurentele sale neloiale la un loc. Iluzia că lucrurile n-ar sta deloc aşa se datorează specializărilor şi supraspecializarilor din lumea medicală care, din contră, ar trebui să constitute chiar o mărturie a abordării cât mai complete, a aspiraţiei sale către complementaritate, nicidecum un argument privind insuficienţa sa. Sigur, ‘privit din avion’ devine evident că vina cade pe umerii sistemului, modului în care este implementat în unele state mai sărace, unde şi actul medical poate lasă de dorit – şi asta poate şi din cauza unei slabe colaborări între specialişti, unei slabe colaborări interinstituţionale (de la o clinică la alta). La medicul specialist ajungem pentru o consultaţie după ce ne-a consultat deja medicul de familie, care joacă rolul de îndrumător către o specializare sau alta, în conformitate cu suferinţa noastră, şi unde putem primi un diagnostic sau altul (ce poate fi corect sau greşit), ce tine de specializarea respectivă. Sau, dacă nu este cazul, putem primi noi piste de urmat, indicaţii către un alt specialist, dintr-o altă ramură medicală, unde poate avem mai multe şanse de a lua urma diagnosticului real. Putem asemui munca unui medic cu cea a unui detectiv, care are o sumedenie de piste la dispoziţie. Un diagnostic prezumtiv, din acest punct de vedere, reprezintă o pistă, un suspect. Diagnosticele greşite, din păcate, fac şi ele parte din realitatea medicală (lucru de aşteptat în condiţiile în care simptomele multor afecţiuni nu de puţine ori se suprapun celor din alte afecţiuni, cu care pot să nu aibe uneori nici o legătură). Ideal este ca frecvenţa celor greşite să fie cât mai redusă, dar faptul că acestea există, că multă lume are de suferit de pe urma sistemului, nu face medicina mai puţin adevărată. La alternativ lucrurile nu stau aşa, pentru că acolo nu mai există medici ‘stăpâni doar pe parcela lor’, ci alternativul joacă rolul unui a toate cunoscător, stăpân pe toate ramurile medicale şi familiarizat cu patologia oricărui organ sau sistem din organism, de unde şi anamneza mult mai complexă şi timpul mai mare acordat pacientului (pentru a compensa lipsa pregătirii în vreun domeniu medical real), care rămâne cu o impresie pe măsura atenţiei de care are parte.

MicroO concluzie ar fi aceea că nu trebuie confundată medicina, în sens de principii ale medicinei bazate pe dovezi, cu sistemul medical, cu modul în care acesta este implementat într-o societate sau alta. Una este sistemul luat la modul ideal, în sens de principii după care se ghidează cercetarea medicală şi nu numai, iar alta e sistemul medical pus în practică, modul cum acest sistem funcţionează în realitate (cum rodul acelor cercetări ajunge pus în practică), ca o consecinţă a disfuncţionalităţilor din societatea respectivă, care se repercutează automat şi asupra actului medical. Din păcate, foarte mulţi oameni sunt incapabili să discearnă între cele două, părând a blama medicina la modul general, principiile ei de bază, adică tocmai modul cum se desfăşoară studiile din lumea medicală şi cum au loc descoperirile ce fac lumea medicală mai bogată. Nu poţi blama principiile medicinei, cele după care se ghidează ea la modul ideal, doar pentru că nu ţi-a placut cum ai fost tratat de personalul unui dispensar insalubru din Republica Centrafricană. Dacă un medic greşeşte, este de vină acel medic, chestiune ce vorbeşte strict de pregătirea sa, în nici un caz nu reprezintă o dovadă a faptului că medicina, în general, se confruntă cu probleme serioase. Şi dacă o persoană primeşte patru diagnostice greşite de la patru medici din aceaşi ramură medicală, asta tot nu înseamnă că medicina este cea care poartă vina. Poate un al cincilea, care-i mai bine pregătit şi pe care l-ai întâlnit la Viena, să spunem, pune diagnosticul corect. Sau poate fi unul de la noi. Aşadar, poate fi vorba doar de o problemă particulară a sistemului medical din spaţiul respectiv sau doar de cateva mere stricate, deci rădăcinile problemei pot fi unele ce ţin de situaţia sa politică şi economică, nicidecum una a principiilor de care se serveşte medicina care, cu toate limitele lor, sunt tot ce avem mai bun până în clipă de faţă, pentru că, nu uitaţi, vorbim de medicina ştiinţifică (unde avem testări riguroase, cu grupuri randomizate, protocol dublu-orb, controlate cu placebo, etc.) vs. …ce? Dovezi anecdotice, experienţe personale, tradiţie şi pseudoştiinţă? Ar trebui înţeles cu uşurinţă faptul că dacă o societate, în general, se confruntă cu probleme serioase din toate punctele de vedere: corupţie, slabă finanţare unor sectoare, învăţământ la pământ, plecarea specialiştilor, ş.a., nu putem avea pretenţia ca într-un domeniu anume (medicina, în cazul nostru) lucrurile să fie impecabile.

Până acum am plecat de la premisa că alternativii ar avea ceva cu medicina clasică întru totul, luată la modul general (din absolut toate punctele de vedere). Ei bine, nu, ei sunt de acord cu unele aspecte, dar le ‘resping’ pe altele (şi aici intervine partea cu adevărat amuzantă). Cu unele excepţii, aproape toţi alternativii sau adepţii lor par a fi de acord cu supremaţia diagnosticelor via medicina clasică’. Se vorbeşte de limitele medicinei aşa-zise clasice (chiar şi termenul asta mă irită, asta-i motivul de-l tot pun în ghilimele) doar când vine vorba de tratamente, care ar fi, chipurile, limitate, depăşite pe alocuri, de unde şi nevoia unei alternative la medicamentele de sinteză şi nu numai, de unele şi tratamentele considerate complementare (pe care, nu se ştie din ce motiv, medicina nu s-a obosit să le ia în calcul, ş.a.m.d.). Nu am auzit, în schimb, nici un alternativ să fie ‘sceptic’ cu privire la potenţialul razelor X, cu privire la imagistica prin rezonanţă magnetică nucleară (RMN) sau cea cu emisie de pozitroni (PET). N-am auzit pe nimeni să trâmbiţeze cum că ecografia-i o tâmpenie fără mărgini, că analizele de sânge sunt nişte poveşti de adormit copiii, şi la fel şi multe alte proceduri de care medicina modernă se foloseşte zi de zi cu mare succes. De dragul consecvenţei, poate ar fi cazul să propunem alternative şi pentru următoarele: ecografie, endoscopie, colonoscopie, angiografie, puncţie lombară, electroencefalogramă (EEG), elecrocardiogramă (EKG), scintografie; sau pentru analizele biochimice, hematologice, imunologice, markerii tumorali, ş.a.

Cum spune şi titlul articolului, medicina e doar una, cea sprijinită debacterii3 dovezi ale eficienţei, indiferent că avem în vedere metodele de investigare sau pe cele axate pe actul terapeutic. E absurd să credem că ştiinţa-i grozavă când pune la dispoziţie minunatele sale metode de investigare, prin care ne putem descoperi condiţia medicală reală, dar devine de-a dreptul neputincioasă sau extrem de stângace când vine vorba de a ne oferi şi soluţiile. Dacă soluţiile sunt şi ele limitate, este pentru că încă nu ştim totul despre bolile respective. Altele mai bune nu avem momentan. Asta în nici un caz nu ne îndreptăţeşte să ne aplecăm asupra acelor chestiuni nedovedite sau potenţial periculoase. Când eficienţa a ceva este dovedită (indiferent despre ce am discuta) şi când sunt puse în balanţă riscurile şi beneficiile, vorbim pur şi simplu de medicină şi atât. Contează mai puţin spre deloc că-i vorba de extractul dintr-o plantă sau de nu ştiu ce molecule descoperite pe eu ştiu ce cale. Nu există nişte ochelari de cal care-i fac pe unii să evite investigarea potenţialului plantelor, să evite eu ştiu ce proceduri care unora li se par minunate sau că ar exista interese financiare care dictează un anumit mers al lucrurilor în lumea medicală. Accentul cade pe performanţă, pe eficienţă, pe chestiuni palpabile, cât se poate de evidente. Companiile farmaceutice au tot interesul să vină pe piaţă cu tratamente cât mai grozave cu putinţă. Un tratament eficient, destinat unei maladii crunte, va fi la mare căutare, iar asta se traduce inevitabil prin profit. Aşadar, vorbim de medicină alternativă nu pentru că medicina ar fi într-un impas, că ar fi autosuficientă, conservatoare, ci doar pentru simplul motiv că există tratamente sau proceduri a căror eficienţă nu a fost dovedită (sau în cazul cărora testarea riguroasă a arătat că acestea eşuează lamentabil). În momentul în care unui tratament îi este dovedită eficienţa, el încetează să mai fie alternativ. Punct. E atât de simplu. Din punctul asta de vedere, termenii de alternativ, complementar, neconvenţional şi naturist nu-şi prea au rostul. Şi la fel stau lucrurile şi când vorbim de medicină clasică, alopată sau conservatoare (în realitate medicina numai conservatoare nu e – de parcă noile şi noile descoperiri din ştiinţă nu s-ar răsfrange şi asupra domeniului medical). Aceştia chiar sunt termeni artificiali. Sigur, de amorul artei, cineva poate folosi termenul de ‘medicină naturistă’, referindu-se aici strict la multitudinea de plante care sunt benefice în anumite afecţiuni, dar fără a urmări vreo opoziţie prin aceasta. Ar fi doar o chestiune de clasificare după un anumit criteriu, căci toate plantele respective ar face parte din medicină atâta timp cât eficienţa lor a fost dovedită.

Din păcate, alternativii şi medicina ‘clasică’ par a coexista într-o mai mult sau mai puţină armonie datorită lipsei luării de poziţie a medicilor de valoare, la care se adăugă, desigur, slaba informare a celor ce acceptă mult prea necritic chestiuni fără suport ştiinţific, a celor care n-au deprins încă principiile gândirii critice.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 10,253 vizite
%d blogeri au apreciat asta: