//
acum citeşti:
Gândire raţională, Psihologie

Grafologia, pseudoştiinţă pură sau adevăr de necontestat?

Fundal pentru postarea de astăzi: Atrium Carceri – „Reap”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Este lesne de înţeles faptul că suntem cu toţii diferiţi, că avem un fel particular de a fi în lume. Tot ceea ce facem sau spunem pare să transmită ceva despre noi, chestie care nu mai constitute o surpriză pentru nimeni, probabil – importantă, din acest punct de vedere, fiind capacitatea celorlalţi de a decoda corect înţelesurile (mai multe sau mai puţine) care pot fi puse pe seama acelui ‘ceva’, şi care poate fi aici un produs, o activitate, o afirmaţie sau orice altceva îi trece prin minte cuiva la ora asta. Un principiu al comunicării chiar afirmă faptul că de comunicare nu prea scapă nimeni, aceasta fiind considerată oarecum inevitabilă. Asta înseamnă că noi comunicăm ‘ceva’ despre noi chiar şi atunci când nu ne exprimăm verbal. Şi tăcerea este un răspuns, mai auzim spunandu-se în anumite circumstanţe.

Astfel, dat fiind faptul că orice facem sau spunem poate fi interpretat într-un context sau altul, în psihologie a apărut, printre metodele deja consacrate (observaţie, experiment, anamneză, etc.), şi cea ce putem numi metoda analizei produselor activităţii care, spre deosebire de celelalte, beneficiază de avantajul de a ajuta la creionarea anumitor profiluri de personalitate şi pentru cazurile persoanelor care astăzi nu mai sunt printre noi (figuri marcante ale istoriei, poeţi, scriitori, ş.a.m.d.). Metoda în cauză face trimitere la creaţii literare, invenţii, la moduri de rezolvare a unor probleme şi la multe-multe altele, plecandu-se aici de la premisa că personalitatea fiecăruia se obiectivează într-un fel sau altul în toate acestea, că ele pot oferi informaţii valoroase cu privire la modul în care ne raportăm la realitate, la ceilalţi şi, nu în ultimul rând, la noi înşine.

Vorbim aici de o unealtă cât se poate de justificată, care are o relevanţă bine documentată în psihologie, dar ce se întâmplă când nu ceea ce scriem interesează, ci scrisul propriu-zis? Poate scrisul, singur, ‘decupat’ aici de toate semnificaţiile ce decurg din text (admiţând că ne aparţine), să ne trădeze personalitatea? Cum era şi firesc, dat fiind faptul că scrisul fiecăruia dintre noi este unic, numărul celor care cred cu tărie că şi acesta vorbeşte despre trăsăturile noastre de personalitate a crescut considerabil odată cu trecerea timpului. Faptul că aici de interes este scrisul, nicidecum conţinutul acestuia, ne-ar putea duce cu gândul la raţionamentele care au condus la constituirea psihologiei proiective şi a tehnicilor de care aceasta se foloseste. Cu toţii am auzit de ‘testul petelor de cerneală’, Rorschach, folosit cu precădere în psihologia clinică şi cu o validitate mai nou pusă sub semnul întrebării de unele studii. Cu originea în perspectiva psihanalitică (cu multe bube şi ea), proiecţia este un mecanism prin care se înţelege atât tendinţa inconştientă a psihicului de a-şi exprima pulsiunile într-o formă deghizată, cât şi un mecanism de apărare a Eu-ului (sensul restrâns), în ideea că subiectul în cauza atribuie inconştient celorlalţi sentimente şi dorinţe proprii, dar pe care nu reuşeşte să le recunoască deloc în propria persoană.

Aşadar, grafologia, termenul care desemnează studiul personalităţii prin intermediul particularităţilor scrisului, se doreşte a fi o veritabilă psihologie a scrisului. Etimologic vorbind, termenul provine din alăturarea a două cuvinte din limba greacă, şi anume “graphein” (a scrie) şi “logos” (discurs, vorbire despre). Important de reţinut: grafologia în nici un caz nu trebuie confundată cu expertiza grafică (grafoscopie), care reprezintă o disciplină cât se poate de legitimă, cu deosebită valoare în criminalistică, şi care are ca scop identificarea scrisulului sau a autenticităţii semnăturilor în cazul documentelor de tot felul. Deşi ambele au acelaşi obiect de studiu, metodele şi scopurile lor diferă radical. Din păcate, asistăm la confuzia asta tot mai des în mass-media, chestiune care nu face decât să-i sporească credibilitatea. Dacă diferenţa dintre astrologie şi astronomie pare cu mult mai limpede pentru cei mai mulţi (chiar dacă nu puţini sunt şi cei ce îi conferă credit şi primei), nu la fel stau lucrurile în ceea ce priveşte distincţia dintre grafologie şi expertiză grafică. Paternitatea semnăturilor; atutenticitatea unor texte anume; trăsături de personalitate desprinse chiar din text, ş.a. – toate fac obiectul grafologiei în ochii marii majorităţi. Greşit.

Precum în cazul vorbirii, grafologii consideră că şi în cazul scrisului putem vorbi de o componentă nonverbala, cu menţiunea că aici lucrurile sunt ceva mai complicate. Dacă traducerea mesajelor nonverbale din cazul vorbitului este aproape la îndemâna oricui (fiind vorba de o abilitate oarecum înnăscută şi/sau dobândită din experienţa socială) în cazul scrisului se consideră că această componentă este una latentă, extrem de bine criptată, şi că necestită îndelungi studii aprofundate – de unde şi aspectul de artă al acesteia. Dar cât ar trebui să ne încredem în grafologie, ne-am putea întreba?! Din moment ce aceasta este atât de controversată, de ce supravieţuieşte? Rezultă din supravieţuirea sa faptul că avem de-a face cu o disciplină sprijinită de dovezi ştiinţifice, ca avem de-a face cu o probă de bună credinţă? Când vorbim de testarea psihologică, care face apel la fel şi fel de baterii de teste psihometrice sau de sondare a personalităţii, o chestiune este limpede: acestea satisfac toate exigenţele şi cerinţele metodologice necesare. În cazul probelor psihometrice vorbim de standardizare adecvată (aceeasi probă, aceleaşi condiţii), de o etalonare pe populaţiile pe care urmează să fie aplicate, de o sensibilitate anume (capacitatea de a discrimina între subiecţi), fidelitate, precum şi de o validititate bine demonstrată (poate cea mai importantă componentă dintr-o probă psihologică), şi anume să măsoare exact ce îşi propune.

În cazul grafologiei ne interesează, aşadar, validitatea. Putem vorbi de corelaţie statistic semnificativă între anumite trăsături de personalitate şi anumite caracteristici ale scrisului? Dacă răspunsul este afirmativ ne aflăm în faţa unei probe căreia nu avem ce să-i reproşăm, rămânând doar să desluşim mecanismele care fac acest lucru posibil, dar dacă răspunsul este altul, aceasta nu mai are nici o justificare şi toată polologhia este de prisos. Am convingerea că statistica singură este în măsură să-i vină de hac grafologiei. E interesant de remarcat faptul că mulţi grafologi şi-au bătut capul până ce şi-au scos peri albi căutând să explice în detaliu mecanismele fiziologice şi toată mecanica implicate în executarea grafemelor, dar nu s-au obosit să verifice, printr-o procedură bine pusă la punct, dacă chiar există vreo relaţie statistică între scris şi personalitate, între particularităţile incontestabile ale acestuia şi anumite trăsături ale personalităţii noastre.

Ei bine, vestea bună este că au existat şi oameni care s-au gândit să verifice din punct de vedere ştiinţific o astfel de presupusă legătură, iar rezultatele lor nu le sunt deloc favorabile celor ce sprijină grafologia. În acest sens putem aminti aici: “Graphology and personality, another failure to validate graphological analysis” (Furnham, 1987); “The predictive validity of graphological inferences: a meta-analytic approach” (Neter, 1988); “The use of graphology as a tool for employee hiring and evaluation” (British Columbia Civil Liberties Union, 1988) sau “Illusory correlations in graphological inference” (King, 2000).

Şi totuşi, să nu fie vorba nici măcar de un sâmbure de adevăr în toată povestea asta cu grafologia? Spre deosebire de alte pseudoştiinţe, intuiţia noastră (poate şi datorită faptului că suntem atât de familiarizaţi cu toţii în privinţa scrisului) pare să ne şoptească, timid, că ceva-ceva tot ar trebui să existe în realitate. Într-o oarecare măsură, într-adevăr, se poate afirma faptul că scrisul împrumută ceva din noi, dar acest ceva reprezintă chiar trăsături de personalitate? Nu mergem mult prea departe invocând trăsături de personalitate? Problemă cea mai mare a grafologiei o constituie în primul rând pretenţiile incredibil de exagerate, absolut total nejustificate şi originile clare într-o gândire magică (despre care am mai amintit şi cu altă ocazie). Este bine cunoscut faptul că scrisul se poate asocia cu prezenţa anumitor boli ale sistemului nervos (putem aminti aici Parkinson-ul) sau cu afecţiuni de natură psihiatrică (schizofrenia, spre exemplu), dar legătura dintre patologie şi scris în nici un caz nu legitimează o disciplină precum grafologia. Aici avem un factor perturbator. Din acest punct de vedere, scrisul se poate asocia cu multe alte lucruri; inclusiv cu temperatura ambiantă, în sensul că o temperatura foarte scăzută (poate va amintiţi de anii în care eraţi elevi şi ajungeaţi iarna la ore) poate determina un scris mai dezordonat. Se mai poate afirma faptul că scrisul suferă într-o măsură sau alta şi de o oarecare condiţionare culturală, în sensul că înfloriturile acestuia (şi nu numai) – cărora grafologii le atribuie atâtea şi atâtea semnificaţii – nu reprezintă nimic altceva decât un model caligrafic specific epocii sau spaţiului cultural, având, din acest punct de vedere, cel mult însemnătate culturală. Desigur, anumite particularităţi ale acestuia se mai pot traduce şi prin inventivitate sau nonconformism, dar, din nou, suntem departe de pretenţiile pe care le ridică grafologia.

Pe lângă acest aspect, o altă problemă serioasă o reprezintă existenţa mai multor şcoli de grafologie, ca rezultat al incapacităţii acestora de a ajunge la un numitor comun, la o metodologie unanim acceptată. În acest sens putem aminti faptul că şcoala Franceză de grafologie pune accentul pe semnele luate izolat, în vreme ce şcoala Germană pune accentul mai mult pe o interpretare oarecum holistică, scrisul fiind relevant doar în ansamblul sau. Şi, desigur, mai există şi o a 3-a categorie, care merge pe varianta unui compromis între cele două abordări. Asta înseamnă că trei grafologi, aparţinători ai celor trei şcoli, având în faţă, spre interpretare, aceaşi probă, pot veni cu rezultate cât se poate de diferite sau chiar de-a dreptul contradictorii. O altă acuză demnă de luat în seamă ar fi şi aceea că, aceştia, în interpretările lor, s-ar folosi şi de conţinutul celor scrise de subiecţi, nu doar de particularităţile scrisului. Desigur, grafologii neagă cu vehemenţă acest aspect, dar nici nu par a se arăta aşa de interesaţi de materiale neutre, care n-ar putea furniza nici un fel de informaţii despre subiecţi, preferând ca mostrele de scris să fie unele spontane (uneori răspunsuri la întrebări puse chiar de ei). Deloc puţine sunt şi vocile care spun că, asemeni astrologiei, şi aici sunt implicate informaţii generale, cu caracter ambiguu, ce corespund cu siguranţă tuturor într-o măsură sau alta. Validarea aceasta de natură subiectivă, prin care subiectul oferă feed-back pozitiv grafologului, constituind chiar o piedică în validarea ştiinţifică a acestei probe. Aşadar, grafologia lasă impresia că funcţioneaza doar datorită unui Barnum effect de toată frumuseţea. Deşi există numeroase publicaţii dedicate grafologiei, niciuna nu pare interesată de studii cu privire la validitatea metodei (cu ajutorul statisticii). Unii dintre aceştia par a considera faptul că grafologia nici n-are nevoie de aşa ceva, feedback-ul pozitiv, primit imediat din partea subiecţilor, fiind considerat suficient de convingător.

Dar poate cea mai bizară pretenţie, şi totodată cea mai amuzantă, este ideea de aşa-zisă grafoterapie, care s-ar putea traduce printr-o încercare de ameliorare a unor trăsături de personalitate dizarmonice prin simpla renunţare la acele particularităţi ale scrisului cu care aceste trăsături de personalitate se asociază. Altfel spus, dacă scrisul într-o direcţie anume şi multe alte numeroase elemente atribuite depresiei sunt regăsite la un subiect depresiv (şi nu numai, probabil), se crede că, intervenindu-se asupra scrisului, subiectul îşi poate modifica structura de personalitate, devenind, în acest caz, mai puţin depresiv. Deşi nu toţi grafologii aderă cu tărie la această concepţie, naivitatea de a căuta o astfel de metodă psihoterapeutică n-are cum să nu smulgă şi ceva zâmbete.

Dar scrisul se schimbă odată cu trecerea timpului, odată cu înaintarea în vârstă, cineva s-ar putea gândi (îndepărtarea de modelul caligrafic standard, învăţat în şcoală). De asemenea, personalitatea noastră are şi ea o dinamică anume. Ei bine, aţi ghicit, grafologii consideră asta o dovadă a faptului că grafologia ar trebui să se bucure de toată increderea noastră. Dar, se pare, lucrurile nu stau chiar aşa. Barry Bayerstein, expert în neurostiinte şi coautor al unei lucrări cu numele de “The Write Stuff”, afirmă, ca o concluzie, după studierea literaturii de specialitate dedicate scrisului, faptul că individualitatea scrisului reflectă mai degrabă diferenţele biomecanice de la nivelul oaselor, muşchilor şi tendoanelor. Dacă mai rămâne ceva pe urmă, e opţiune personală, am putea spune, iar aceasta este şi ea departe de pretenţia de a putea stoca, într-o formă tainică, trăsăturile noastre de personalitate. Un alt aspect care ar trebui avut în vedere este şi faptul că scrisul reprezintă o deprindere. Ei bine, ca orice altă deprindere (care necesită exerciţiu pentru a se forma ca şi automatism), şi în acest caz este cât se poate de firească o oarecare involuţie dacă nu se mai exersează în acest sens, chestiune care ar putea explica şi de ce scrisul adultului, mereu pe grabă, ajunge să sufere anumite deteriorări. Chiar aşa, oare ce spun grafologii despre scrisul doctorilor? De asemenea, în epoca IT, când tot mai multe persoane se folosesc de textele electronice, este de aşteptat că scrisul de mână să scadă în importanţă. Dacă scriem extrem de rar pe hârtie, iar atunci când o facem, o facem într-o grabă totală (interesandu-ne doar să înţelegem propriul scris), ce însemnătate mai poate avea grafologia?

Grafologiei îi pot fi aduse nenumărate acuze, iar acest articol nu face decât să le treacă în revistă pe o parte din acestea. Dintre toate, indiferent unde le veţi auzi, problema validităţii probei este de departe cea mai spinoasă, de unde şi neîncrederea de care are parte în mediile academice şi etichetarea sa drept pseudoştiinţă şi nimic mai mult. Ca un exemplu, Societatea Britanică de Psihologie acordă validitate zero grafologiei, punând-o să se ia de mâna cu astrologia. Din păcate, aşa cum se întâmpla adesea cu pseudoştiinţa, ne putem aştepta să se bucure în continuare de o mare popularitate, fiind vorba de o disciplină mult prea înrădăcinată în conştiinţa noastră colectivă şi rareori pusă la zid de cineva. Am menţionat puţin mai devreme  gândire magică, afirmând că acolo îşi are originile. Pentru cine nu crede acest lucru, amintesc spre încheiere faptul că avem de-a face cu un simbolism de necontestat, această fiind clădită, în cea mai mare parte, pe mataforă şi simbol. Un scris mare este interpretat ca o deschidere către ceilalţi, cu extraversia; înclinarea către dreapta este asociată cu viitorul şi viziunea optimistă asupra acestuia; spaţiile înguste dintre litere se consideră a fi caracteristice persoanelor care preferă contactele strânse cu ceilalţi, ş.a.m.d. Simbolismul acesta este întâlnit pe toate nivelele, începând cu cel elemantar, al literelor şi spatiilor dintre acestea, şi terminând cu aşezarea în pagină sau distanţele dintre paragrafe. Toate acestea întăresc ideea de demers magic, de gândire analogică, nicidecum de rigoare şi raţionament ştiintific. Sigur, în comparaţie cu alte pseudoştiinţe (mai ales cele din sfera medicală), grafologia ne pare a fi o chestiune foarte inofensivă, care nu merită pusă la zid cu atâta vehementă. Poate tocmai asta este şi motivul pentru care foarte puţine sunt şi vocile care o critică. Şi totuşi, grafologia a fost şi mai este încă utilizată în domeniul resurselor umane (ca instrument considerat folositor în încropirea profilelor de personalitate, ca predictor al succesului profesional, etc.). Ce-i drept, mi-e greu să cred că vreun specialist în resurse umane în toate minţile i-ar da întâietate în faţa altor probe cu validitate bine demonstrată.

Anunțuri

Discuție

4 gânduri despre &8222;Grafologia, pseudoştiinţă pură sau adevăr de necontestat?&8221;

  1. interesant articolul, logic in marea parte insa ma tot intreb: testul acela cu desenarea copacului pe care il mai intalnim in psihologie nu e acelasi lucru? adica interpretarea personalitatii unui om din felul in care a desenat copacul nu prea sta in picioare. totusi se foloseste. cel putin din cate stiu eu. desenarea copacului e supusa si ea factorilor externi: hartia pe care s-a desenat, temperatura din incapere, suprafata de sprijin a hartiei (daca ai un hop in masa iti modifica linia copacului si poate iti „teseste” radacina in partea stanga facandu-te astfel „neincrezator in fortele proprii”. evident, totul lasat la interpretarea profilerului.
    mi-amintesc ca acum cativa ani o tipa studenta la psihologie mi-a facut testul ala si m-am apucat eu sa desenez in paint la modul serios. vreau sa zic ca am primit inapoi 2 pagini A4 cu exact personalitatea mea (90% din ea). mentionez ca nu ma cunosteam personal cu persoana respectiva, eram doar un respondent pentru un proiect la facultate…
    apoi, ma mai gandesc la „limbajul non verbal”. adica de tinutul mainilor in san, uitatul in stanga sus=amintire, uitat in dreapta sus=minciuna (daca imi amintesc eu bine), expresii, grimase care tradeaza ganduri sau chiar trasaturi de personalitate ar trebui si el regandit cumva…

    practic, uitandu-ma peste scrisul multor oameni din gimanziu pana acum n-am putut sa nu remarc totusi o corelatie. sigur, nu e nimic testat statistic (nu m-a pasionat) insa ca un facut, oamenii cu un scris ordonat, atent, frumos ca proportii erau in acelasi timp calmi, ordonati cu viata lor, usor interiorizati in timp ce scrisul labartat, neingrijit, haotic il intalneam la oameni exuberanti, extrovertiti, creativi.
    sigur, excludem medicii aici care probabil au „scrisul de doctor” din cauza tonelor de notite luate in facultate cat mai repede posibil….

    totusi, ar fi interesant de facut un chestionar cu intrebari despre personalitatea respondentului si apoi in final sa-i pui sa scrie 10 randuri 🙂

    Scris de Costin | Noiembrie 3, 2012, 1:41 pm
    • Mulţumesc!

      Testul arborelui este unul din multitudinea de teste proiective existente (despre care am adus vorba şi în articol). Personal îl consider destul lipsit de valoare ca şi instrument de sondare a personalităţii. Ca şi cu grafologia, şi aici avem de-a face tot cu o gandrire axată pe simbol (pe similitudine, coresepondenţă). Rădăcinile adânci se crede că ar reprezenta stabilitatea; lipsa crengilor, a coronamentului, abilităţi sociale slab dezvoltate sau chiar comportament antisocial; un copac mic ar fi caracteristic celor cu stimă de sine redusă, cu existenţa anumitor complexe, ş.a.m.d. Preferata mea, ideea cum că scorbura ar putea indica faptul că subiectul a avut anumite traume în copilarie. Eu nu reuşesc să văd nimic ştiinţific într-o astfel de abordare. Înţeleg că-i frumoasă toată simbolistica asta din spatele copacului (şi mie imi plac foarte mult copacii), cum rădăcinile lui ne sugerează nouă ideea tenebrelor inconştientului, cum coroana sa pare să ne vorbească despre acivitatea noastră conştientă, despre organizarea noastră mentală, dar zic să lăsăm de-o parte arta când vorbim de testarea psihologică, că nu sunt aşa de sigur că fac casă bună. Testul asta, dacă-l pot numi aşa, reflecta mai degrabă abilităţile noastre artistice. Ca şi în cazul multor alte teste proiective, probabil că mai multă informaţie despre subiect este extrasă din modul cum acesta se raportează la probă decât din probă în sine.

      Limbaj nonverbal există şi lucrul ăsta nu cred că-l neagă nimeni. Sigur, el nu trebuie absolutizat şi extins până în pânzele albe, cum au unii tendinţa, dar e clar că gesturile pe care le facem în mod involuntar, postura, mimica, particularităţile limbajului şi multe altele au o însemnătate anume şi pot veni chiar în contradicţie cu ceea ce comunicăm în mod direct (în cazul unui comportament disimulat, de exemplu).

      Dacă tu spui că te-ai regăsit în interpretarea respectivă (chiar şi într-un procentaj aşa de mare) nu înseamnă că testul asta-i chiar pe bune. Cum am zis şi în articol, se poate ca de vină pentru asta să fi fost informaţia mult prea generală, în care ne-am fi regăsit cu toţii dacă am fi fost pusi în situaţia ta. Dacă interpretarea ta ar fi ajuns la mine, mai mult că sigur m-aş fi regăsit şi eu într-o mare măsură. Despre experienţa ta în legătură cu scrisul celorlalţi…ei bine, experienţa personală, când vine vorba de chestiuni de genul asta, nu-i chiar cea mai de încredere. Până la urmă tot verificarea prin intermediul statisticii e în măsură să ofere răspunsuri, iar până una-alta văd că nu sprijină absolut deloc pretenţiile ridicate de grafologi.

      Scris de theunquietthought | Noiembrie 3, 2012, 11:31 pm
  2. Cu părere de rău, dar mostrele folosite în evaluarea personalității nu sunt luate în condiții de stres, ger, foame, nesomn și multe altele, așa cum nici testările psihologice nu sunt făcute după ce ai alergat 10 km., sau te-ai certat cu cineva, precum și stări ca cele prezentate mai înainte. Persoanele suferă pe parcursul vieții de modificări ale personalității, precum și ale modificării scrisului, cauzate de varii motive. Dacă pleci de la ipoteze aiuritoare normal că rezultatele vor fi pe măsură. Ar trebui să ști, dacă tot ești pasionat de grafologie, că în multe țări numeroase companii au renunțat la testările psihologice ale angajaților în favoarea celor grafologice, care sunt mult mai precise și oferă mai multe informații privind personalitatea subiecților. Nici testările IQ nu mai sunt atât de relevante, aspect dovedit empiric, pus că inteligența are mai mulți parametrii, pe care aceste teste psihologice nu le evaluează. Inteligența socială se apreciază că este fundamentală în evoluția persoanei, dar este mai greu de evaluat, vorbesc dpv. obiectiv. Normal că psihologii denunță grafologia, deoarece le ia pâinea din mână, dar poate că a venit vremea să-i trezească cineva la realitate. Oricum, mai documentează-te înainte să emiți păreri cu pretenții că ar fi avizate și mai vin-o spre zilele noastre. Nu știu dacă cunoști, dar rezultatele cercetărilor mai vechi de 5 ani și neconfirmate în timp, neconcludente, sau prin aplicarea de noi studii de cercetare care să le confirme nu mai sunt considerate de actualitate, deci la gunoi, ori articolul face trimitere la „textele antice”, vino cu ceva de actualitate dacă vrei să fi luat în serios.

    Scris de De Lia | Noiembrie 14, 2014, 2:03 am
    • Cu părere de rău şi eu, dar n-ai reuşit să introduci nici un argument în tot paragraful ăsta, deşi sunt convins că trăieşti cu impresia că ai făcut-o. Nu am spus nicăieri că mostrele folosite s-ar lua în condiţiile enumerate (dacă reciteşti, s-ar putea să observi asta), ci doar am înşirat nişte variabile cu care se mai poate asocia scrisul. Asta ar fi una din premisele acelea greşite de la care plec? Dacă nu, care ar fi alea, că acum sunt chiar curios? Cât despre faptul că multe companii din alte ţări au renunţat la testările psihologice în favoarea grafologiei, tot ce se poate, în fond, prostia nu are graniţe (deşi am rezerve că ar fi chiar cum spui tu), dar dacă este adevărat, asta nu ne spune nimic despre validitatea grafologiei, ci ne vorbeşte doar despre cât de jalnic se prezintă departamentele de resurse umane prin unele locuri. De altfel, dacă un director de companie e extrem de superstiţios şi face trei paşi înapoi când îi trece calea o pisica neagră, înseamnă că superstiţiile nu mai sunt credinţe iraţionale? Sau, tot în acelaşi registru, dacă consultă un astrolog la început de zi, să afle dacă nu cumva e una din zilele acelea când n-ar trebui luate decizii importante în carieră, înseamnă că astrologia e legitimă şi toţi ar trebui să-i urmeze exemplul? Cred că orice om cu pricepător în condiţii optime ar spune că nu.

      Şi nu, nu sunt pasionat de grafologie, ci de adevăr, dacă pot spune aşa, iar dacă grafologia s-ar sprijini pe dovezi concrete, aş fi primul care i-ar lua apărarea când aş da peste critici nefondate. Tu probabil că o aperi pentru că face obiectul muncii tale, la fel cum procedează şi un astrolog sau un homeopat. Sau poate mă înşel. Şi totuşi, m-aş fi aşteptat de la un avocat al grafologiei să vină cu contraargumente la problemele cu adevărat spinoase, nu să-mi spună că studiilor menţionate în articol le-ar fi expirat termenul de valabilitate. Bun, arată-mi nişte studii beton, de ultima oră, favorabile cauzei grafologilor. Aştept cu interes.

      Scris de theunquietthought | Noiembrie 14, 2014, 2:04 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: