//
acum citeşti:
Psihologie

Câte ceva despre aşa-zişii “copii-lup” (feral children)

Fundal pentru postarea de astăzi: Herbst9 – „Iimmu”
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Am văzut de curând o un film horror, destul de prost ca şi realizare, aş zice, dar cu o idee destul de interesantă, mai puţin exploatată în cinematografie; cel puţin nu după cunoştinţele mele. Un tip, avocat de profesie, capturează o tânără super sălbăticită undeva într-o pădure, lângă albia unui râu, pe când se afla la o partidă de vânătoare. Tânăra, atractivă fiind, este adusă acasă şi ţinută legată într-o pivniţă de acest individ, care o priveşte ba ca pe un un soi de proiect personal (încearcă s-o reabiliteze într-un fel bolvan, numai de el înţeles), ba ca pe un obiect sexual. Psihopat prin definiţie, o prezintă apoi soţiei şi copiilor, ca şi cum ar fi ceva super firesc, iar de aici începe un adevărat calvar atât pentru ea cât şi pentru aceştia din urmă. Departe de mine gândul unei recenzii pe marginea acestui film – şi horror şi mediocru e deja prea mult. Pentru cine este interesat, filmul se numeşte The Woman. Ei bine, filmul ăsta mi-a amintit de fascinaţia pentru cazurile de aşa-zişi copii ‘crescuţi’ de animale, de copiii sălbatici, cum li se mai spune (feral children). Deşi, trebuie să recunoaştem, termenul de sălbatic poate părea puţin cam dur aici. Încă de când am aflat de existenţa unor astfel de cazuri (cele considerate reale), acum o bună bucată de vreme, m-am gândit că ele au o importanţă deosebită pentru ştiinţele sociale, că ele deţin una din cheile atât de esenţiale înţelegerii naturii umane. Deşi psihologii şi experţii de tot felul le-au tot studiat şi întors pe toate părţile de-a lungul timpului, încă pare cumva greu de separat ficţiunea de realitate în ceea ce le priveşte.

Cu astfel de poveşti probabil că suntem cu toţii familiarizaţi într-o măsură sau alta, şi asta încă de la o vârsta fragedă, am putea spune. Cartea junglei, apărută încă din 1894 (desenul animat în 1967), este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens. Avem aici ca personaj principal un copil indian crescut de lupi şi care ajunge să lege o prietenie cu o panteră şi cu un urs. De asemenea, îl mai avem pe Tarzan, un alt personaj de ficţiune cunoscut şi îndrăgit, despre care aflăm că este crescut de nişte maimuţe (o specie fictivă, inventată de autor). Şi, desigur, exemplele pot continua cu alte opere literare, dar şi cu unele personaje de legendă. Să ne amintim în acest sens şi de legenda gemenilor Remus şi Romulus, care se crede că ar fi fost întemeietorii Romei şi despre care se spune că ar fi fost alăptaţi de o lupoaică şi hrăniţi apoi de o ciocănitoare. Indiferent că vorbim de personaje de ficţiune sau de legendă, toate par a fi înzestrate aici cu o înţelepciune şi nişte abilităţi de supravieţuire superioare oamenilor obişnuiţi. Aspectul ăsta îşi are originea, cel mai probabil, în ideea de comuniune deplină cu natura, în ideea unei purităţi găzduite doar de-un mediu din care oamenii, extrem de cruzi în atâtea şi atâtea privinţe, lipsesc cu desăvârşire; să nu uităm că se spune despre oameni că ar fi singura specie care ucide din plăcere. Realitatea, însă, este una mai puţin fericită în ceea ce-i priveşte pe aceşti copii, iar scenariile optimiste din poveştile mai sus amintite lasă de această dată loc unor adevărate drame. Atunci când vorbim de astfel de cazuri îi avem în vedere pe copiii abandonaţi sau respinşi din diverse motive (posibile deficienţe intelectuale, handicapuri de tot felul, ş.a.); copiii ce şi-au găsit refugiul în cuştile câinilor dintr-un motiv sau altul – singurele lor modele, de la care au preluat întocmai scheme comportamentale, precum şi pe acei copii despre care se spune că ar fi fost salvaţi şi ţinuţi în viaţă de animale sălbatice precum lupii sau maimuţele (asemeni personajelor menţionate).

Aşadar, ce ne face cu adevărat oameni? Care este esenţa umanităţi noastre? Cât din noi reprezintă produsul culturii, educaţiei, mediului în care ne ducem existenţa, şi cât rodul genelor, al factorilor înnăscuţi? Acestea sunt întrebări care ne frământă şi astăzi. Este aceasi veşnică dispută nature vs. nurture, care face să curgă în continuare suficientă cerneală. Oamenii de ştiinţă au tot căutat să intuiască acele experienţe cruciale ce-şi pun semnificativ amprenta asupra fiinţei umane, să descopere dacă există un acel ‘ceva’ care ne face să trecem de la statutul de animal ceva mai evoluat, la om. De asemenea, au tot căutat să înţeleagă condiţiile în care este achiziţionat limbajul, pentru că el joacă un rol cheie în tot acest tablou. Fără monologul acela interior, cu care suntem cu toţii atât de familiarizaţi, gândirea pare, cumva, şchioapă, pentru că el serveşte atât de mult raţionamentelor, proceselor pe care acestea se sprijină. Este cunoscut faptul că limbajul, deşi bazat în mare măsură pe ceva înnăscut, este asimilat doar dacă există expunere în acest sens; chiar şi una rudimentară. Cu toate acestea, există în continuare unele semne de întrebare cu privire perioadă sensibilă achiziţiei (perioada cea mai propice expunerii), precum şi asupra aşa-zisei perioade critice (critical period hypothesis), poate cea mai importantă aici, dincolo de care se crede că este extrem de greu sau chiar imposibil de achiziţionat un limbaj. Încă nu avem dată aici o vârsta unanim acceptată, lucru absolut firesc, de altfel, aşa că acest aspect face în continuare subiectul unei ample dezbateri în lumea academică.

De altfel, de perioade critice se vorbeşte atât prin psihologia dezvoltării cât şi prin biologia dezvoltării (developmental biology). Ca exemple putem da aici sistemul vizual şi sistemul auditiv. Văzul depinde de analizatorul vizual, care, pe lângă segmentul periferic (receptorul) şi segmentul intermediar (căile de transmisie a impulsurilor nervoase), mai conţine şi hardware-ul cu adevărat important aici, şi anume aria de proiecţie corticală, reprezentată în acest caz de aria vizuală primară. În anii ’60 au existat o serie de experimente pe pui de pisică cărora li s-au cusut ploapele la un singur ochi (monocular deprivation) de la naştere până la vârsta de 3 luni, pentru ca apoi să li se studieze vederea şi dezvoltarea ariei vizuale primare. Cercetările respective au scos la iveală faptul că vederea s-a dezvoltat normal doar la ochiul care a beneficiat de stimulare senzorială corespunzătoare. Similar, copiii care se nasc cu cataractă congenitală la unul sau ambii ochi şi care o tratează tardiv au o vedere mai puţin dezvoltată comparativ cu cei care se nasc normal sau care au beneficiat de tratament imediat după naştere. Toate aceste exemple întăresc ideea că unele mecanisme neuronale se dezvolta corespunzător şi ajung la o funcţionare optimă doar dacă primesc o stimulare senzorială specifică încă din primele clipe de viaţa şi că se poate vorbi atât de perioade sensibile, cât şi de perioade critice din punctul asta de vedere.

Dacă aceste condiţii nu sunt satisfăcute dintr-un motiv sau altul, asistăm la o perturbare semnificativă de funcţionare, care sugerează inclusiv ideea că, pe undeva, “funcţia întreţine organul”, cum se mai spune. La fel probabil că stau lucrurile, doar că într-un alt registru, şi în accea ce priveşte limbajul şi tot ceea ce considerăm mai uman în noi. Există un potenţial pentru dezvoltare optimă în aproape orice privinţa la individul normal, dar dacă mediul este sărac în stimuli corespunzători sau aceştia lipsesc cu desăvârşire, acea dezvoltare este deficitară sau ajunge chiar să nu se manifeste. Având în vedere faptul că, de dragul studiului, experimente în care copiii sunt crescuţi special fără contact uman chiar n-au cum să aibă loc (din motive lesne de înţeles), este absolut firească prezenţa unor semne de întrebare legate de această perioadă critică în ceea ce priveşte limbajul şi în multe alte privinţe. Experimentul interzis (the forbbiden experiment), cum a fost acesta denumit, nu doar că ar încălcă flagrant absolut toate principiile pe care se întemeiază etica cercetării, dar ar constitui o monstruozitate de neînchipuit, demnă, poate, de lagărele naziste (unde, de altfel, chiar s-au petrecut tot felul de lucruri abominabile, unde s-a apelat la fel de fel de experimente diabolice în numele ştiinţei). Din acest motiv, atunci când au ocazia, oamenii de ştiinţă sunt nevoiţi să se aplece doar asupra experimentelor aşa-zise naturale, care apar în condiţii fireşti, dar mai mult decât regretabile. Aceste experimente naturale sunt importante pentru că astfel pot fi extrase informaţii preţioase cu privire la rolul pe care îl au socializarea şi culturalizarea în devenirea noastră umană, pentru că ele stau mărturie cu privire la consecinţele pe care le pot avea respingerea şi lipsa unui climat afectiv propice, şi asta mai ales în mica copilărie.

Ca în multe alte situaţii, şi de această dată lucrurile sunt mai complicate decât par la o prima vedere, pentru că asupra multora din aceste cazuri au început să planeze suspiciuni în momentul în care a ieşit la iveală faptul ca unele dintre ele erau departe de a fi reale. Suspiciunile sunt cu atât mai numeroase cu cât poveştile sunt mai extravagante, cele mai luate la ochi fiind cele în care este pretinsă intervenţia animalelor. Din păcate în unele situaţii cazurile au fost pur şi simplu fabricate din nevoia de senzaţional, copiii respectivi nefiind slab dezvoltaţi mental ca o consecinţă a lipsei de socializare, ci copii cu deficiente intelectuale încă de la bun început. Aceaşi întrebare se pune acum şi cu privire la cazurile care par a fi reale, luandu-se tot mai mult în calcul ideea că mulţi din aceşti copii (dacă nu chiar cea mai mare parte) ar fi putut avea unele deficienţe de un tip sau altul înainte de a trece prin toate acele experienţe traumatizante, de unde şi abandonul lor.

Un caz dovedit acum ca fiind un fals de proporţii este cel al Mishei Defonseca, pe numele sau real Monique de Wael, care a pretins în lucrarea Misha: A Mémoire of the Holocaust Years, devenită bestseller şi tradusă în 18 limbi (şi mai târziu ecranizată sub numele Survivre avec les loups) faptul că a fost adoptată de o haită de lupi pe când se străduia să supravieţuiască şi să-şi găsească părinţii deportaţi de nazişti. Unsprezece ani mai târziu, probabil forţată de împrejurări, ajunge să recunoască faptul că memoriile respective nu sunt reale. “Nu este realitatea, dar a fost realitatea mea, modul meu de a supravieţui”, afirmă aceasta. Sau că au existat momente în care “a părut greu să diferenţiez între ceea ce a fost real şi ceea ce a fost parte din imaginaţia mea”, după cum mai spune. Şi, desigur, mai sunt incriminate aici şi alte cazuri, care se presupune că au fost acceptate mult prea necritic. O acuza demnă de luat în seamă aici este cea conform căreia multe din lucrările dedicate acestui subiect nu au la bază arhivele în cauză, ci informaţii la mâna a 2-a sau chiar a 3-a, situaţie ce ridică unele semne de întrebare cu privire la autenticitatea celor descrise. Un alt caz notoriu şi ajuns controversat, care ridică şi el semne de întrebare, este cel al surorilor Amala şi Kamala, născute în anii ’20 în ce era pe atunci India Britanică. Cei mai mulţi specialişti par a fi acum de părere că cele două fete erau clar autiste şi cu dispuneau şi de unele deficienţe înnăscute.

Înseamnă acest lucru că totul este doar un mit, că absolut toate aceste cazuri sunt false? Greu de crezut asta. Cu toate acestea, o atitudine prudentă este mai mult decât necesară în judecarea lor, mai ales în condiţiile în care acestea sunt şi extrem de diverse – de unde şi greutatea generalizărilor. În ciuda diversităţii amintite, toate au în comun izolarea extremă, faptul că aceşti copii au fost privaţi de afecţiune şi că, dintr-un motiv sau altul, lor nu le-a fost permisă o dezvoltare normală, armonioasă. Foarte pe scurt, unul din cazurile ceva mai bine documentate, despre care s-a scris mai pe larg prin presă, este cel al Oxanei Malaya, din Ucraina, născută în 1984 şi descoperită 8 ani mai târziu trăind printre câini. Din cauza părinţilor săi, dependenţi de droguri şi incapabili să-i poarte de grijă, este forţată să trăiască în spatele casei, alături de câini, şi asta începând cu vârsta de 3 ani. Fiind singurele ei modele, ajunge cu timpul să preia din schemele lor comportamentale, să se poarte mai degrabă ca un câine decât ca un om. La momentul descoperirii mergea în patru labe, lătra şi avea un vocabular extrem de limitat. Cu toate acestea, se pare că mirosul şi auzul îi erau foarte dezvoltate. Momentan trăieşte într-un oscipiu pentru persoane cu dizabilităţi, având şi astăzi unele dificultăţi în stăpânirea limbajului. Un alt caz care a suscitat interes din partea mass-media şi din partea cercetătorilor este cel al lui Genie, pseudonimul unei fetiţe descoperite în 1970, la vârsta de 13 ani, gasită legată de-un scaun-oliţă într-un dormitor, locul unde se presupune că şi-a petrecut aproape tot timpul până la acea vârstă. Acesta este considerat de mulţi ca fiind unul din cel mai severe cazuri de izolare socială documentate vreodată. Ajunge repede în cercurile lingviştilor şi psihologilor, care o privesc ca pe candidata ideală pentru verificarea ipotezei perioadei critice în dobândirea limbajului. Cu timpul se mută dintr-un loc în altul (uneori de la casa unui cercetător la a altuia), locul acesteia fiind în permanenţă disputat, dar sfârşeşte prin a ajunge in cele din urmă la un adăpost pentru persoane cu dizabilităţi din California. Din cauza lipsei unor date cu caracter ştiinţific, Institutul Naţional de Sănătate Mintală ajunge să sisteze fondurile de cercetare şi interesul pentru ea se stinge uşor-uşor. În ciuda unor îmbunătăţiri considerabile, regresează la starea iniţială.

Probabil că suntem atât de ‘contaminaţi cultural’ încât ne vine foarte greu să înţelegem impactul privării extreme, să deducem consecinţele ce izvorăsc din lipsa contactului cu semenii. Limbajul, comportamentele prosociale, multe-multe aspecte definitorii pentru noi, cele pe care le considerăm specific umane, provin de aici. Dacă n-am fi expuşi măcar unui rudiment de cultura (în accepţiunea cea mai largă a termenului), probabil că toate acestea ar rămâne în stadiul de potenţial latent şi doar atât. Fără semeni prin preajmă, fără persoane care să ne ofere sprijin şi afecţiune în primii ani de viaţa, pare să ni se conserve latura strict animalică. Ba mai mult, aşa cum am văzut la cazul Oxanei, s-ar părea că unele simţuri îşi reduc semnificativ pragurile, devenind astfel mai dezvoltate în comparaţie cu cele ale oamenilor obişnuiţi, care nu depind de ele într-o asemenea măsură (ca o consecinţă a legii adaptării pragurilor senzoriale de care vorbesc şi psihologii). Se vorbeşte despre faptul că ar exista peste 100 de cazuri documentate de copii trăiţi în condiţii de izolare extremă, toate oferind aici un tablou grotesc greu de privit de către cei mai slabi de înger. În încheiere un citat pe care-l găsesc interesant: „Copiii au nevoie de dragoste, mai ales atunci când nu o merită” – Harold Hulbert

Anunțuri

Discuție

4 gânduri despre &8222;Câte ceva despre aşa-zişii “copii-lup” (feral children)&8221;

  1. Excelent articol ! este evident ca romantarile in beletristica si in cinematografie a trebuit sa puna insusiri umane in personajul principal or altfel n-ar fi mers nimeni la un film cu un copil care doar latra si rage!:)
    Ma intreb ce se intampla in cazurilor pisicilor crescute de caini, a puilor de caini crescuti de vulpe in mediul lor, a puilor de rata crescuti de o gaina, etc, etc.
    Oare se intampla acelasi lucru? daca luam un pui de cimpanzeu inca din ziua 1 a vietii lui si-l integram intr-o familie de oameni, se va schimba ceva in comportamentul lui?

    Scris de Costin | Septembrie 5, 2012, 11:18 pm
    • Mulţumesc! Eh, păi e cât se poate de firesc ca personajele de poveste (cele principale) să aibe însuşiri pozitive. Mai ales că poveştile, adresandu-se, în general, copiilor, au şi o tentă moralizatoare.

      De pisici crescute de câini n-am auzit, dar ştiu că la animalele domestice sau la cele aflate în captivitate se pot întâlni şi chestiuni mai..ieşite din comun, să le zic aşa. Pui de pisică care sug la căţea am văzut şi eu, de exemplu. Dacă n-au mamă se multumec şi cu un surogat. Uite, curci care cresc pui de găină (ca pe proprii pui) o să tot vezi dacă te duci pe la ţară. Probabil că există şi alte combinaţii aici. Dacă clocesc ouă de găină, consideră că puii de ies de acolo sunt ai lor. Cât despre cimpanzei crescuţi de mici de oameni (ca şi cum ar fi nişte copii), au existat cazuri. În general chestia asta s-a făcut în contextul unor cercetări. Primatologii au tot încearcat să înveţe maimuţe antropoide să comunice folosing ASL – american sing language. Un caz ceva mai cunoscut e ăsta: http://en.wikipedia.org/wiki/Washoe_(chimpanzee).

      Scris de theunquietthought | Septembrie 6, 2012, 12:26 am
  2. Foarte bun articolul. Spui ca „să nu uităm că se spune despre oameni că ar fi singura specie care ucide din plăcere.” Din cate am citit se pare ca ar fi mai multe specii care ucid din placere, inclusiv pisica si alte feline, vulpea, si probabil si altele. In general in schimb mi-ar fi placut ca anumite exemple sa fie explicate in mai mult detaliu, sau sa fie insotite de linkuri unde se pot citi mai multe detalii. De asemenea ar fi folositor, cred eu, sa pui o lista de linkuri la sfarsitul articolului care sa arate de unde ai obtinut informatiile pe care se bazeaza articolului, ca o lista de referinte. Asta ca sa poata cititorul sa se informeze mai departe, sa intre mai adanc in subiect, si sa gaseasca cu usurinta sursele de informatie. Stiu ca totul poate fi gasit pe google, dar de ce sa nu ne dai mura in gura 🙂

    Scris de andrei | Septembrie 14, 2012, 6:57 am
    • Mulţumesc pentru apreciere şi scuze pentru întârzierea cu care vine răspunsul.

      Ai dreptate, dar nu-i chiar acelaşi lucru. În cazul animalului care ucide din alte motive decât cele „clasice” (nevoia de hrană, de a se apăra, resursele limitate), asociem plăcerea uciderii strict cu actul respectiv şi cam atât. Poate fi vorba mai mult de o combinaţie de instinct, exersare şi joacă. Joaca puilor, în general, se rezumă în mare parte la exersarea acelor activităţi pe care animalul respectiv le va avea de făcut ca şi adult. Un ied îşi exersează săriturile şi alergatul, o pisică mică îşi exersează în timpul jocului prinsul cu ghearele şi ţopăitul de colo-colo, ş.a.m.d. Poate ceva asemănător să se întâmple şi cu adulţii altor specii.

      Defapt, acum, că stau şi mă gândesc, câini de talie mică care prind şoareci sau şobolani şi doar îi omoară ca apoi să se joace cu ei am văzut şi eu, dar ei nu stau să se întrebe dacă pradă lor suferă în vreun fel sau altul, nu? Ei se bucura doar de captură. În schimb, a ucide din plăcere în cazul oamenilor s-ar putea traduce mai degrabă printr-o plăcere izvorâtă din suferinţa victimei, care-i cam altă mâncare de peste. Psihopatul care torturează şi apoi ucide n-o face doar de dragul uciderii şi atât, ci pentru plăcerea de a semăna durere, teroare. El se hrăneşte cu toate acestea. Motivaţia, în cazul sau, e chiar torturarea si disperarea victimei, durerea pe care o simte aceasta, iar uciderea tine mai mult de plăcerea de a deţine controlul absolut, de a deţine dreptul de viaţa şi de moarte.

      În privinţa sugestiilor tale…m-am gândit şi la aspectele asta, dar aş face articolele mult prea lungi şi aş risca să nu le mai citească nici naiba. Iar link-urile înserate prin articole sau aşa, ca bibliografie pe final, mă gândesc că ar putea ingreuna încărcarea site-ului şi nu ar da bine nici d.p.d.v. estetic. 🙂

      Scris de theunquietthought | Octombrie 31, 2012, 8:28 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 9,998 vizite
%d blogeri au apreciat asta: