//
acum citeşti:
Gândire raţională

Pledoarie pentru o gândire ştiinţifică

Fundal pentru postarea de astăzi: Nigul – „Veure Si T’en Vas
(click pe link-ul de mai sus pentru a face experienţa lecturii mai plăcută). Enjoy!

 

Specia noastră, Homo Sapiens, este sigura căreia capacitatea sa cognitivă i-a permis să reflecteze într-o măsură fără precedent asupra realităţii, asupra mediului înconjurător. Acest lucru se datorează, fără-ndoială, creierului sau extrem de performant, ce dispune de o scoarţă cerebrală mai complexă decât a altor fiinţe. Neocortexul (ultimul strat al scoarţei cerebrale, mai dezvoltat la om), ca ultimă achiziţie filogenetică, reprezintă hardware-ul responsabil de funcţiile sale superioare: conştiinţă de sine, limbaj, raţiune, planificare, activitate motorie conştientă, ş.a. Datorită intelectului sau superior, acesta a reuşit, odată cu trecerea timpului, să se debaraseze de gândirea magică în care s-a scăldat timp de milenii, să intuiască faptul că în spatele fenomenelor din natură nu stau entităţi dotate cu voinţă şi capricii (şi cu care trebuie să cadă la înţelegere), ci o serie întreagă de fenomene naturale oarbe, guvernate de o serie de legi bine definite.

Procesul a fost unul anevoios şi deloc uniform. De asemenea, acesta n-a garantat şi renunţarea la chemările iraţionale ce sălăşuiesc în fiinţa umană, motiv pentru care, dincolo de acest demers (culminat cu metoda ştiinţifică), astăzi vorbim în continuare şi de unul iraţional (magic), reprezentat de religie, de mistică (cu tot ce presupune aceasta), precum şi de tot bagajul de credinţe şi superstiţii de factură folclorică specifice oricărui spaţiu cultural. Având metode şi obiective atât de diferite, acestea pot fi considerate, în general, ireconciliabile. Cred că este important de reţinut faptul că gândirea ştiinţifică nu reprezintă o chestiune intrinsecă fiinţei umane. Asemenea limbajului, aceasta este asimilată doar dacă anumite condiţii sunt satisfăcute. Se poate afirma faptul că metoda ştiinţifică reprezintă un produs cultural, rodul unui bagaj transmis de la o generaţie la alta, a ceva ce a tot fost perfecţionat (puţin câte puţin) de-a lungul timpului (graţie cunoştinţelor acumulate). Homo Sapiens, ‘by-default’, este o fiinţă care nu are nevoie de statistică şi de matematici superioare pentru a supravieţui. Sigur, chestiunea asta nu mai pare deloc valabilă pentru epoca noastră postindustrială.

Pentru că resping supranaturalul şi mă raportez doar la ştiinţă în înţelegerea lumii, am să încerc să creionez în continuare o parte din caracteristicile sale definitorii, a acelora din care zic eu că ar trebui să reiasă superioritatea sa în faţa oricărei alte metode alternative de cunoaştere. Chiar aşa, există vreo alternativă la ştiinţă atunci când vorbim de cunoaştere? Putem vorbi oare de o altă metodă prin care putem afla ceva, prin care ne putem îmbogăţi bagajul de cunoştinţe, ilumina în vreun fel sau altul, aşa cum sugerează unii? Eu aş zice că nu, iar în aceasta postare am să caut să arăt de ce ştiinţa reprezintă, în opinia mea, singura unealtă prin care putem descifră cu adevărat ceva pe lumea asta. Există cumva un soi de prejudecată în rândurile celora care au o viziune mistică asupra lumii. Ei trăiesc cu impresia că ştiinţa are ceva în comun cu aroganţa, că noi, cei ce facem front comun şi ne constituim într-o veritabilă portavoce pro-ştiinţă, considerăm cumva că aceasta n-ar avea limite, că-i ceva din care facem un soi de religie şi că multe din teoriile cu care aceasta se mândreşte ar purta ceva profund dogmatic în ele. Aceştia trăiesc cu impresia că şi noi suntem victimele unui tip special de ochelari de cal, pentru că am crede şi noi la fel de necondiţionat în toate aceste teorii.

Nu de puţine ori ne ajung pe la urechi chestiuni de genul: “Mai lasă-mă şi cu ştiinţă asta. Ăştia azi spun ceva, mâine altceva. Se tot contrazic”, sau “Da, teoria evoluţionistă e şi ea o teorie ca oricare alta. Şi, dacă nu mă înşel, oamenii de ştiinţă au demontat-o de mult. Am văzut eu pe la Tv o emisiune în care invitaţii spuneau asta. Ştii tu mai bine ca cei de la televizor?”, ultima fiind o citare aproximativa dintr-o discuţie purtată cu cineva pe messenger acum ceva vreme. În realitate ştiinţa este de departe de a fi dogmatică. Ba chiar se opune vehement unei astfel  viziuni din moment ce adevarul în ştiinţă nu este unul absolut, ci unul supus unei permanente revizuiri. Probabil că asistem la astfel de atitudini din simplul motiv că acele persoane nu înţeleg nimic din demersul ştiinţific autentic. Dacă ar înţelege ceva din mecanismele metodei ştiinţifice, dacă ar asimila corect măcar o parte din aceste informaţii, atunci mi-e greu să cred că ar mai judeca astfel lucrurile. E ciudat cum oameni ce se folosesc de toate avantajele tehnologiei de secol XXI critică metoda ştiinţifică, de parcă smartphone-ul din buzunar, laptop-ul de ultimă generaţie de pe birou şi avioanele de le văd pe cer când privesc pe geam, ar fi aşa, un soi de triumf al gândirii teologice sau de factură mistică. Există, parcă, un soi de tabu în minţile acestora, pentru că trăiesc cumva cu impresia că ştiinţa este în măsură să-şi dea cu presupusul doar atunci când vine vorba de inventarea a noi şi noi tehnologii, de investigarea acelor fenomene care n-au de-a face cu natura umană. Cum ştiinţa începe să vorbească despre om, despre cum a ajuns el pe această lume, despre cine sunt rudele sale cele mai apropiate sau despre conştiinţă şi alte chestiuni mai delicate, cum metodele sale par a nu mai fi de încredere în ochii acestora.

Bun, acestea fiind zise, să trecem la treabă.

Metoda ştiinţifică reprezintă una din cele mai de preţ achiziţii ale umanităţii. Aceasta constă într-un proces riguros – si totodată deosebit de eficient – de investigare a fenomenelor din natură. Natura este trecută ‘sub lupă’ şi, gratie observaţiei şi raţionamentului, cercetătorii formulează enunţuri cu caracter provizoriu, numite ipoteze, care vin să explice fenomenele întâlnite şi care sunt apoi testate cât mai riguros posibil. Edward O. Wilson, părintele sociobiologiei, defineşte ştiinţa în felul următor: “Ştiinţa este activitatea sistematică de colectare de cunoştinţe despre lume şi de organizare şi condensare a acestora în legi şi teorii verificabile”. Observăm cum accentul cade pe verificare, pe ceea ce poate fi testat, controlat, reprodus. Tragem de aici concluzia că ştiinţa operează doar cu acele concepte ce pot fi operaţionalizate, asupra cărora ne putem pronunţa într-un fel sau altul. Nu putem investiga cu mijloace ştiinţifice concepte ca diavol, îngeri, s.a., pe motiv că acestea sunt exterioare ştiinţei, că nu ne putem agăţa în nici un fel de ele. Important aici este conceptul de falsificabilitate (Popper) – acesta afirma faptul că acele enunţuri care nu admit un set de condiţii prin care acestea ar putea fi dovedite ca fiind false, n-au de-a face cu demersul ştiinţific. O ipoteză nefalsificabilă nu este, aşadar, o ipoteză ştiinţifică. Un exemplu ce poate fi dat aici este o afirmaţie a reputatului evoluţionist J. B. Haldane care, întrebat fiind ce l-ar putea face să se îndoiască de adevărul evoluţiei speciilor, afirma că fosilele de iepure în Precambrian (era geologică încheiată acum aprox. 520 mil. ani) ar reprezenta cu adevărat o dovadă ce ar demonta această teorie. Cum în straturile geologice ce corespund acelui interval de timp nu s-au găsit niciodată astfel de fosile, din simplul motiv că mamiferele au apărut mult mai târziu, teoria este în siguranţă. În ştiinţă, aşadar, este de ajuns să se găsească un singur contraexemplu pentru a demola temelia unei teorii. Fizicianul Robert Park afirma în “Ştiinţa voodoo, drumul de la prostie la fraudă”, faptul că “succesul şi credibilitatea” ştiinţei se bazează pe acceptarea de către oamenii de ştiinţă a două principii fundamentale, şi anume:

  •   „Să supună ideile şi rezultatele noi testării independente şi replicilor din partea celorlalţi oameni de ştiinţă;
  •    Să abandoneze sau să modifice teorii sau fapte acceptate în lumina unor probe experiemntale mai complete sau mai demne de luat în seamă”

Având aceste amănunte în vedere, observăm cu siguranţă un lucru important. Ştiinţa beneficiază de mecanisme de autocorectare. Ea caută astfel să elimine acele erori ce s-ar putea strecura într-un fel sau altul, acele afirmaţii care nu sunt susţinute de dovezi. Chiar dacă uneori este nevoie de timp, acest lucru chiar se întâmplă. Carl Sagan, renumitul astronom şi astrofizician american, scoate şi el în evidenţă aceste aspecte: “Existǎ multe ipoteze în ştiinţǎ care sunt greşite. Şi este în regulă; ele reprezintă calea spre descoperirea a ceea ce este corect. Ştiinţa este un proces care se autocorecteazǎ. Pentru a putea fi acceptate, ideile noi trebuie să supravieţuiască celor mai riguroase standarde de examinare”. Ştiinţă funcţionează, aşadar, ca un soi de mecanism cibernetic ce se autoreglează printr-o buclă de feedback; prin studii repetate, independente, acele chestiuni fără suport ajungând să fie eliminate mai devreme sau mai târziu. Ştiinţa funcţionează, după cum am văzut, pe principiul ipotezelor supune testării, iar pentru testarea acestora sunt concepute metodologii care mai de care mai sofisticate (din acest punct de vedere ea fiind într-o continuă perfecţionare), prin care acestea ajung ori să fie validate şi acceptate astfel de comunitatea ştiinţifică şi incorporate in teorii, ori invalidate.

Cel mai puternic instrument aici este experimentul, care constă într-o cât mai bună izolare a unor variabile anume şi în manipularea riguroasă a acestora [variabile independente] pentru a se urmări efectul lor asupra altora [variabile dependente]. Pentru ca rezultatele să nu interfereze cu aşteptările cercetătorilor, se apelează la experimente controlate, ce pot utiliza un protocol dublu-orb (double blind trial). În această situaţie, în cercetările cu subiecţi umani, de exemplu, alături de grupul experimental, cel asupra căruia se intervine cu situaţia experimentală, mai există încă unul numit grup de control, care are aceaşi alcătuire ca şi cel experimental (în ambele grupuri subiecţii fiind distribuiţi aleator) şi care funcţionează ca grup martor. Se spune că studiul este unul dublu-orb pentru că nici cercetătorii şi nici subiecţii nu ştiu care sunt cei care fac parte din grupul experimental şi care din cel de control, evitandu-se astfel bias-urile care ar putea denatura rezultatele.

Neluarea în seamă a măsurilor de control, renunţarea la anumite standarde şi metodologii, conduc negreşit către o ştiinţă aşa-zisă patologică, cum o numeşte Robert Park. Aşadar, într-o cercetare se poate spune că au valoare atât datele ce vin să confirme, cât şi cele care vin să infirme. În pseudoştiinţă lucrurile par a sta, cumva, pe dos. Acolo părem a avea de-a face mai mult cu persoane care au tras deja o concluzie, ca apoi în “cercetările” întreprinse aceştia să ia în considerare doar datele ce vin să confirme ipotezele în cauză. Uneori acest lucru se petrece inconştient, din neglijenţă. Alteori, din păcate, are loc chiar cu bună ştiinţă – unele date fiind pur şi simplu ignorate cu rea intenţie. Pentru a fi preîntâmpinate chestiuni de genul asta, metodologiile aplicate ar trebui să beneficieze de măsuri de control de la care cercetătorii n-ar trebui să abdice sub nici o formă. În pseudoştiinţă, în orice altceva cu care îmbraca unii ideea de cunoaştere, aşa ceva nu găsim.

Ca un alt exemplu, sunt persoane ce cred cu tărie faptul că unii din semenii noştri au fost binecuvântaţi cu tot felul de capacităţi ieşite din comun sau că le-au dobândit ca urmare a unui tip special de meditaţie. Vorbim aici de persoane ce se presupune că ar avea capacităţi extrasenzoriale, psihokinetice, etc. Însă de fiecare dată când se dovedeşte faptul că un astfel de personaj apelează la tructuri, că se foloseşte de abilităţile sale de veritabil iluzionist pentru a induce în eroare chiar şi persoane cu ceva pregătire, auzim pe susţinătorii acestora afirmând ceva de genul: “Da, asta o fi unul fals, dar sunt convins că acolo, undeva, este şi unul veritabil”, apelând astfel la un larg culoar de fugă. Dacă un sceptic este gata să accepte faptul că există şi astfel de oameni dacă aceştia se lasă testaţi riguros şi satisfac anumite condiţii (unele foarte controlate, cum ar fi cele propuse de James Randi de exemplu, unde nu există posibilitatea de a trişa), un adept al paranormalului, al chestiunilor ce par să sfideze raţiunea umană, rămâne de neclintit în faţa dovezilor. Pentru el niciodată, în nici un soi de condiţii, nu va există situaţia în care să afirme, “M-am înşelat!”. Sigur, există oameni şi oameni, situaţii şi situaţii, iar această chestiune nu trebuie absolutizată. Nu trebuie tradusă prin – niciodată un adepat al paranormalului nu s-a convertit la scepticism. Sau că n-au există şi situaţii opuse. Deşi, trebuie să recunoaştem, situaţiile din urmă ar trebui considerate ca fiind cel puţin dubioase în condiţiile actuale.

Un alt aspect este predictibilitatea. Pot fi făcute predicţii cu ajutorul teoriilor pe care le avem în vedere? Fac anumite modele interpretativ-explicative lumea mai predictibila? Dacă răspunsul este unul afirmativ, avem de-a face cu teorii ce au toate şansele să ajungă unanim acceptate, dar asta numai în urma unor confirmări prin studii şi metodologii independente – teorii ce acceptă, în linii mari, doar noi adăugiri (în felul ăsta îmbogăţindu-se, mărindu-li-se forţă explicativă), nicidecum răsturnări de situaţie spectaculoase şi ruşinoase. Faptul că fizica moderna a venit să arate că la nivel atomic si subatomic mecanica newtoniană nu mai este valabilă, n-o face pe aceasta din urmă falsă. Calculele matematice cu privire la mişcările corpurilor cereşti, cu ajutorul cărora ştim când va mai fi o nouă eclipsă de lună sau de soare, se bazează pe mecanică newtoniană. Cât despre studiile independente, poate nu întâmplător vedem prin presa scrisă faptul că multe din studiile citate în diverse articole n-au concluzii foarte hotărâte, ci vedem formulări de genul: “Studiul acesta întăreşte ideea că, sau sugerează că”, meţinându-se în felul ăsta o anumită prudenţă până ce şi alte studii vor verifica acele fapte.

Ce am expus aici sunt doar câteva din aspectele definitorii ale ştiinţei. Deşi este greu de definit cu cuvinte puţine, cu siguranţă oricine înţelege fenomenul este în stare să enumere o serie de condiţii, o serie de criterii după care aceasta se ghidează. Ar fi bine dacă acest mod de a privi lucrurile ar fi asimilat de un număr mai mare de persoane, dacă numărul celor care înţeleg măcar câteva din aspectele ce caracterizează o cercetare sinceră şi fără prejudecăţi ar fi în creştere. O societate în care tot mai multe persoane sunt alfabetizate ştiinţific este una mai ancorată în realitate, una cu discernământ, mai pregătită astfel să facă faţa provocărilor începutului de mileniu. Pentru că m-am lungit destul de mult, ţin ca în încheiere să le mulţumesc celor care au avut suficientă răbdare să parcurgă tot materialul.

Anunțuri

Discuție

2 gânduri despre &8222;Pledoarie pentru o gândire ştiinţifică&8221;

  1. Bine scris!

    Scris de bozghai | August 16, 2012, 9:25 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Lasă-ţi aici adresa de e-mail pentru a primi noutăţi (nu uita să confirmi pe mail)

Din August 2012:

  • 9,998 vizite
%d blogeri au apreciat asta: